Indicatorii de dezvoltare a conflictului

3. Exprimarea emotional-expresiva (prezentata in articolul anterior)

4. Escaladare conflictului sau

5. De-escaladarea conflictului

Ne vom ocupa acum de ultimele doua etape. Principalii indicatori nonverbali, paraverbali si verbali sunt din categoriile:

Distanta

Indicatori de escaladare – initial, nu sunt modificari majore, amandoi se afla in zona sociala (1,5 pana la 3 metri); de fapt schimbarile in marimea distantei sunt un indicator principal in prezicerea evolutiei conflictului: distanta intre adversari scade odata cu cresterea intensitatii conflictului. In etapa de dezvoltare a conflictului, se intra in zona personala (0,5 pana la 1,5 metri) cu scopul de a domina interlocutorul (rol de intimidare si control). Patrunderea in spatiul intim (sub 0,5 metri) trebuie neaparat evitata, deseori inseamna acutizarea conflictului cu manifestarea violentelor fizice.

Indicatori de de-escaladare – aici este un important element de de-escaladare – comportamentul persoanei care are ca efect distantarea fizica a adversarilor implicati in conflict determina stingerea fazei acute a acestuia; trebuie incurajata discret miscarea de distantare a adversarilor, unul de celalalt.

Mentinerea distantei in zona sociala permite rezolvarea diferendului exclusiv prin mijloace verbale.

Postura

Indicatori de escaladare – pozitia „calaretului” (picioarele departate la distanta umerilor) si senzatia de fixare temeinica pe sol, in paralel cu rigidizarea muschilor corpului, aducerea capului intre umeri semnifica hotararea de a-si apara „teritoriul” intr-un eventual conflict. Adoptarea acestei pozitii de ambele persoane („in oglinda”) sunt un semn clar a escaladarii conflictului.

Indicatori de de-escaladare – posturile simetrice (una dominanta, cealalt? submisiva, cu umerii cazuti, capul usor aplecat) duc de regula la detensionarea situatiei. De asemenea, orice „pozitie deschisa” (palmele orientate inspre inainte, picioarele drepte) incurajeaza desfasurarea pasnica a ostilitatilor si reprezinta un moment important pentru ca persoana sa incerce aplanarea conflictului.

Mimica

Indicatori de escaladare – incruntarea fruntii, micsorarea fantei ochilor, aparitia rictusului pe fata, strangerea usoara a buzelor sau muscarea lor „vorbesc” despre starea de anxietate in care a intrat persoana, despre faptul ca este pregatita pentru „fuga sau lupta”, cele doua strategii bazale de supravietuire.

Indicatori de de-escaladare – marele indicator in aceasta zona este zambetul, de aceeea orice strategie care poate „smulge” un zambet pe fata unuia sau ambilor adversari merita incercata.

De fapt, multe din tehnicile de dezamorsare a conflictelor in faza initiala se refera la incercari de de-dramatizare a situatiei, de luare „in usor”, de distr agere

a atentiei spre altceva.

De asemenea, privirea indreptata in jos sugereaza disponibilitatea de a finaliza conflictul prin adoptarea unei pozitii submisive.

Vom continua in articolul urmator cu indicatorii din categoriile gesturi, para verbal si

verbal.

Va urez o saptamana cu cat mai putine conflicte.

Buy Diflucan Online

Indicatorii preconflict

Primele doua secvente de comportament care “pregatesc” scena conflictului interpersonal sunt armarea si pozitionarea. 

1. Armarea – este momentul in care persoana constientizeaza (deseori doar implicit) aparitia unor puncte divergente, drept pentru care isi activeaza resursele cognitive (culege informatiile utile, isi construieste schema argumentativa proprie, se manifesta rationalizarea – adica identifica argumente care sa-i justifice pozitia proprie, isi evalueaza rapid vulnerabilitatile in materie de argumentare, dar si de forta mentala, sociala ori fizica, identifica rapid primele oportunitati care sa permita finalizarea discutiei in interes propriu), resursele emotionale (apar emotiile de frustrare, frica, stres care vor energiza ulterior comportamentul) si resursele motivationale (nevoia de a “restabili adevarul”, de a-si restabili stima de sine), in fine, apar modificari vegetative care pregatesc corpul pentru “fuga sau lupta”. Glasul creste in tonalitate si inaltime, vorbirea devine mai rapida, apar ocazional balbisme, fruntea se incrunta, corpul devine rigid, miscarile bratelor

mai ample, picioarele mai bine infipte in pamant.

2. Pozitionarea – subiectul isi identifica cu claritate argumentele tari (la care nu va renunta, care sunt deci “nenegociabile”) versus argumentele “adversarului” (cognitive, emotionale, fizice), fapt ce duce la rigidizarea pozitiei proprii: isi supraestimeaza argumentele proprii si le subestimeaza pe cele contrarii, se intensifica perceptia egocentrista (vizibila mai ales in incapacitatea de a intelege si alte puncte de vedere), se activeaza filtrul egocentrist de evaluare a situatiei, stima de sine devine “reduta” de aparat, fapt care nu mai permite sa “dea inapoi”. E o etapa in care pare mai degraba ca e important sa castigi batalia decat

sa rezolvi conflictul.

Indicatorii de dezvoltare a conflictului

3. Exprimarea emotional-expresiva – creste  in intensitate exprimarea emotiilor, intense, vizibile (furie, frustrare, agresivitate verbala, intimidare); are loc descarcarea tensiunii nervoase acumulata din momentul debutului starii conflictuale (sau chiar anterior in conflictele cronice). Acum se face deseori comutarea de la argumentele logice care privesc situatia in sine la rgumente emotionale, centrate pe propria persoana (calitati) si pe cealalta persoana (defecte, erori). De aici se desprind doua directii posibile de evolutie:

4. Escaladare conflictului sau

5. De-escaladarea conflictului

Le vom aborda in extenso in articolul urmator.

Capacitatea de concentrare intr-o maniera distributiva cand pe continutul conflictului (motive, argumente, discursuri), cand pe procesul de desfasurare a conflictului (plastic spus, cum ne certam) ofera persoanei implicate un atu important in gestionarea relatiei interpersonale. In timp ce partea adversa pare preocupata doar de continutul comunicarii, adica de o fata a monedei, subiectul nostru priveste ambele fete – continutul si procesul – ceea ce-i ofera posibilitatea cunoasterii unor tipuri de informatii noi (si total ignorate de cealalta parte) privind punctele tari si slabe, motivatiile reale, acestea permitand anticiparea reactiilor si diversificarea optiunilor de decizie.

Micul secret care poate influenta decisiv rezultatele oricarui conflict este urmatorul: exersarea abilitatii de a comuta rapid de pe continut pe proces (si viceversa) este cheia gestionarii optime a conflictului, indiferent ca rezultatul final se cheama obtinerea acordului privind temele in disputa sau limitarea pierderilor proprii. Veti observa ca majoritatea conflictelor presupun utilizarea acelorasi instrumente (verbale, paraverbale, nonverbale), evident adaptate contextual, fapt ce permite descrierea unui tipar comportamental de escaladare a conflictului, care la randul sau ne permite creionarea unui posibil tipar comportamental de de-escaladare.

Inainte de descrierea acestor tipare consider important sa atrag atentia asupra unui element de precautie care poate interfera negativ cu interpretarile facute in cazul in care nu e respectat: toate elementele (verbale, nonverbale, paraverbale) trebuiesc interpretate in context si relationate unele de celelalte, altfel spus trebuie surprinse grupurile de gesturi, mimici si intonatii care semnifica o anumita stare emotionala sau care sugereaza un anumit curs al actiunii. Orice interpretare izolata, bazata pe un singur element este sortita esecului. Fiecare element trebuie confirmat de celelalte pana apare clara ideea de concordanta, de potrivire. Nepotrivirea are si ea, la randul ei, o semnificatie pe care o voi prezenta mai tarziu.

Intrucat este practic imposibila prezentarea in extenso a tuturor elementelor apartinand acestor categorii (din motive de spatiu), voi oferi doar un cadru general de evaluare a procesualitatii conflictului.

Indicatorii preconflict

Un conflict rareori se naste din nimic, el prezinta cel mai adesea o serie de indicii care „armeaza” elementele principale ale conflictului. Cele mai invocate motive ale conflictului au fost enumerate intr-un articol anterior.

Apreciez ca majoritatea conflictelor chiar isi gasesc finalitatea in acest moment de debut, luand forma neintelegerilor, a disputelor. Fiecare parte isi prezinta motivele de disconfort si argumentele (care de multe ori sunt logice in aparenta si emotionale in substrat). Pentru un observator indepartat nasterea unui conflict este un fenomen deseori neobservat. Majoritatea gesturilor sunt comune si unei discutii amicale. Apropierea de scena conflictului ofera martorilor primele indicii referitoare la faza initiala a conflictului.

Secventele de  comportament nonverbal apar primele, inainte chiar sa se inteleaga faptul ca acolo se pregateste terenul pentru un conflict. Le vom detalia intr-un articol viitor.

Exista multe criterii dupa care se pot imparti conflictele, iar cei interesati pot gasi in literatura de specialitate descrieri exhaustive a diferitelor tipuri de conflicte. Aici ne intereseaza conflictele interpersonale si modul in care persoanele implicate le pot gestiona eficient, inclusiv prin apelul la instrumentarul oferit de limbajul nonverbal.

Pentru scopul prezentarii segmentam conflictul in doua componente: pe de o parte continutul, adica motivul declarat al neintelegerii, iar pe de alta parte forma conflictului, adica modul de dezvoltare a lui, procesualitatea si abilitatile psihologice folosite de protagonisti.

Continutul conflictului

Motivele pentru care doua persoane intra in conflict sunt dintre cele mai diverse. Un loc de parcare, respectarea randului intr-un supermarket, pedepsele aplicate de profesor copilului, treburile casnice, opiniile politice, „paharul de bautura”, infidelitatile, propria demnitate (ranita) sunt toate motive indreptatite, in ochii multor oameni, pentru care merita sa se implice intr-un conflict. Daca el este finalizat rapid, prin solutii satisfacatoare pentru ambele parti, conflictul ramane la stadiul de neintelegere, disputa.

Daca insa treneaza, se dezvolta si escaladeaza, pe langa motivele „declarate” (ca cele de mai sus), incep sa fie implicate o serie de aspecte psihologice „ascunse”, dar puternic resimtite emotional de protagonisti, motiv pentru care se consuma o mare cantitate de energie nervoasa in vederea finalizarii conflictului in interes propriu:

a. satisfacerea nevoilor proprii:

proprietatea (pe un ton plangaret sau dimpotriva acuzator): „este al meu, pot dovedi asta”,

b. rabufnirea frustrarilor acumulate:

umilinta (incruntat, agitat, pe un ton scazut, grav): „nu mai suport situatia”,

c. apararea pozi?iei proprii (cunoscuta multora sub forma orgoliului):

rigidizarea (ton hotarat, mainile stranse pumn, muschii incordati): „nu vreau sa mai aud de alta solutie”,

d. stima de sine:

devalorizarea (pe un ton ofensat): „de ce ma jigneste…?”

De multe ori, aceste elemente intretin conflictul chiar daca motivele declarate si-au gasit solutia („am rezolvat problema locului de parcare, dar jignirea nu poate ramane nepedepsita!”) 

Procesualitatea conflictului

Indiferent de continutul comunicarii, in conflict conteaza o serie de elemente care contureaza modalitatea de desfasurare.

Alaturi de mediul fizic si social in care are loc conflictul, de personalitatile protagonistilor, trebuiesc evidentiate elementele intrinseci conflictului din domeniile verbal (cuvinte si expresii folosite), nonverbal (mimica, gestica, postura) si paraverbal (tonul, intensitatea, frecventa vorbirii).

De regula, aceste aspecte sunt neglijate de persoanele implicate datorita fenomenului focalizarii, care determina o ingustare a campului constiintei si o concentrare pe motivele declarate ale conflictului. Acest fapt este usor de verificat.

Opriti-va momentan din lectura, ganditi-va la ultimul conflict in care ati fost implicat si incercati sa va amintiti: locul fizic in care a avut loc conflictul, incaperea, dispunerea mobilei sau zona din oras (in dreptul carui magazin?), cat de bine cunosteati persoana devenita adversar (ati putea identifica motivele reale pentru care a fost dispus sa continue conflictul?), ce pozitie avea corpul dumneavoastr? (in picioare, asezat, ce muschi erau incordati, in ce moment al conflictului v-ati schimbat pozitia?), la ce distanta erati initial de adversar si cum a evoluat ea in functie de desfasurarea conflictului, ce faceati cu palmele (erau deschise, stranse pumn, bagate adanc in buzunare?), ce mimica afisati (incruntat, fata imobila, palid, inrosit?), cat de repede vorbeati, ce ton avea glasul (grav, strident, ati tipat, v-ati balbait?).

Acum poate va amintiti multe amanunte din registrul celor prezentate, dar intrebarea e: de cate din ele erati constient in momentul conflictului? 

Raporturile de putere se gasesc pretutindeni in jurul nostru, fie ca ele caracterizeaza relatii profesionale sau personale; important este sa le intuim corect, sa le exprimam adecvat si, atunci cand este necesar, sa le echilibram. Daca te regasesti in tabara opusa «detinatorilor» puterii (conferita de statut social sau de diverse tactici de intimidare), trebuie sa ai in minte faptul ca atunci cand te indoiesti de puterea ta…dai putere indoielii tale!

Puterea este definita ca avand abilitatea si potentialul de a-i influenta pe altii dar si de a rezista incercarilor persuasive ale acestora. Exista diverse tactici care ne «aduc» puterea, unele directe (incercari fatise de a influenta pe altul, cum ar fi un comportament intimidant, amenintarea, targuirea, violenta sau oferirea de recompense) si altele indirecte (subtile, poate chiar manipulatorii, ca de exemplu un zambet siret sau o atingere atent gandita); comunicarea nonverbala este, bineinteles, mai bogata in cazul tacticilor indirecte care sunt, la randul lor mai bogate in cazul femeilor.

Interesant este faptul ca, intr-o relatie, cel sigur de puterea lui utilizeaza, de cele mai multe ori, tacticile directe, in timp ce celalalt recurge la tacticile indirecte… va las pe voi sa trageti concluzia.

In ceea ce priveste «atitudinea» nonverbala, cei ce se considera cu adevarat puternici nu exprima acest lucru prin demonstratii ostentative, ci din contra: sunt perceputi ca avand o figura mai placuta, sunt relaxati si par a-si controla foarte putin miscarile corporale. In schimb, cei ce se simt inferiori din acest punct de vedere folosesc multi ilustratori, au miscari bruste si aparent incontrolabile si un discurs mai putin fluent, intrerupt si inconsecvent. De asemenea, in timp ce primii isi privesc interlocutorul mai mult atunci cand vorbesc, cei din urma fac acest lucru intr-o masura mai mare atunci cand asculta.

Raportul de putere in cuplu

Se pare ca, intr-un cuplu, cel ce detine o putere mai mare este cel mai putin implicat in relatie din punct de vedere emotional. Sprecher si Felmlee(1997) au descoperit faptul ca partenerii sunt mai putin multumiti, per total, de relatia lor atunci cand femeia detine controlul in cuplu (s-a observat faptul ca, in astfel de situatii, barbatii recurg la violenta fizica in incercarea de a inclina balanta in favoarea lor), dar si ca sansele de despartire sunt mai mici atunci cand barbatul este mai «puternic».  Intr-un cuplu, dominatorul se poate observa dintr-o simpla conversatie – el este acela care intrerupe mai des, care vorbeste mai mult si care, de cele mai multe ori, schimba subiectul discutiei sau o lasa neterminata.

In ceea ce priveste diferentele dintre sexe in incercarea de a-si atribui puterea in cuplu, barbatii isi afiseaza mai puternic dominatia, folosesc un ton ridicat, intrerup mai frecvent si initiaza atingeri mai frecvent decat femeile, care zambesc mai mult, sunt mai expresive dpdv facial si vocal si reduc mai usor distanta fizica fata de partener. 

Insa, atunci cand intr-un cuplu exista un dezechilibru de putere, solutia nu este nici ca dominatorul sa-si reduca puterea, nici ca cel «slab» sa devina mai influent, ci ca ambii sa comunice egalitate si receptivitate. La nivel nonverbal, acest lucru se poate realiza prin «oglindire posturala», adica cei 2 parteneri adopta aceeasi postura (de exemplu, aceeasi pozitie a picioarelor, mersul in acelasi ritm etc); cei care recurg la acest truc sunt vazuti ca fiind mai cooperativi si mai interesati de interlocutor.

Simplu, nu?

Surse:

Guerrero, Laura K. Floyd, Kory. 2006 Nonverbal communication in close relationships.

New Jersey. Lawrence Erlbaum Associates.

http://www.accountingoncall.com/1808acco/Resized_Images/relaxed_businessman.jpg

Draga cititorule, acesta este un articol despre gesturi.

Ma bucur ca esti interesat de el si te sfatuiesc sa te asezi confortabil in scaunul tau, sa te lasi pe spate si sa-ti incrucisezi mainile la piept (este o pozitie odihnitoare). Daca tocmai ai facut asta, am o intrebare pentru tine: cum ai incrucisat mainile – stanga peste dreapta sau dreapta

peste stanga? Stiu, e greu de spus si va trebui sa repeti miscarea pentru a-ti da seama.

Stai linistit, nu esti singurul care nu poate raspunde instantaneu la aceasta intrebare; cei mai multi oameni trebuie sa execute miscarea din nou pentru a da un raspuns, explicatia oferita de cercetatori fiind aceea ca gestul este unul genetic  (de aceea, daca incrucisezi mainile invers, vei avea o senzatie profunda de disconfort). Un alt gest innascut se pare ca este miscarea orizontala a capului care sugereaza negarea: bebelusii, cand nu mai doresc sa fie alaptati, fac aceasta miscare pentru a respinge sanul mamei (la fel si copilul mic, cand nu mai vrea sa manance, evitand astfel lingurita intinsa de parintii lui).

Dar exista si gesturi determinate cultural, pe care ar trebui sa le folosim cu prudenta; trei dintre acestea «au cucerit lumea».

Un semn extrem de utilizat, insa a carui traducere exacta este incerta: unii cred ca semnul sta pentru «all correct», candva scris in forma gresita – «oll korrect»; altii considera ca acest semn s-a nascut din dorinta de a exprima opusul lui «knock out», prin inversatea literelor; in fine, cea de-a treia credinta se refera la abrevierea numelui localitatii «Old Kinderhook» in care s-a nascut unul dintre presedintii SUA din secolul al XIX-lea. Oricare ar fi explicatia, in timp ce in multe tari din Europa si Asia intelesul este acela cunoscut si de noi, romanii, in Franta acelasi gest inseamna «zero» sau «nimic», in Japonia inseamna «bani» iar in unele tari mediteraneene el se traduce in insinuarea ca cineva este homo

sexual.

Mana cu degetul mare in pozitie verticala si celelalte degete reprezinta recunoasterea unui lucru bine facut…doar in anumite parti ale lumii! Se pare ca acest lucru se datoreaza originii gestului – in Roma Antica, daca viata unui gladiator era crutata daca imparatul indrepta degetul mare in sus  (desi Roger E. Axtell, autor a numeroase lucrari de comunicare nonverbala, este de parere ca aceasta explicatie este un produs al industriei cinematografice a Hollywoodului). In Marea Britanie, Noua Zeelanda si Australia, gestul are mai multe semnificatii: este folosit de cei care fac autostopul, poate insemna OK dar si o injuratura (atunci cand degetul e ridicat brusc in pozitia rigida). In Italia acest gest reprezinta «unu», in timp ce in Grecia il puteti folosi doar daca vreti sa jigniti foarte rau pe cineva.

Semnul nascut din aratator si degetul mijlociu in forma literei V este semnul victoriei sau al pacei DOAR atunci cand podul palmei este indreptat spre interlocutor!

In situatia contrara, «victoria» se transforma intr-o grava insulta pentru cei din Marea Britanie, Australia sau Noua Zeelanda.  Intelesul  pe care noi il acordam acestui gest se datoreaza momentului in care Winston Churchill, in drumul spre Parlament, l-a folosit pentru a anunta infrangerea Germaniei naziste, moment imortalizat intr-o imagine ce a facut inconjurul lumii. Curiozitatea este ca acest semn, in anii ’60 in SUA, era unul obscen pentru persoanele varstnice care considerau ca simbolizeaza picioarele desfacute ale unei femei…

Asadar, ai grija unde te afli si cu cine interactionezi atunci cand decizi sa folosesti astfel de gesturi «universale»!

Surse:

1. Chelcea, Septimiu. 2004. Comunicarea nonverbala in spatiul public. Bucuresti. Editura Trotonic;

2. Pease, Allan.  1981. Body Language. How to read others’ thoughts by their gestures.

Londra. Sheldon Press.

http://www.cksinfo.com/clipart/signssymbols/ok-sign.png

http://blog.asldeafined.com/wp-content/uploads/2009/07/thumbs-up.jpg

http://www.enchantedlearning.com/language/asl/flashcards/gifsAa/V.GIF

Declar dintr-un inceput ca toate formele de manifestare a onestitatii sunt importante pentru integritatea psihica a oricarei persoane intr-o lume atat de complicata, dar doresc sa ma aplec asupra unei manifestari particulare a acestei trasaturi … onestitatea fata de propria persoana. Intr-un inteles colocvial, onestitatea fata de noi insine implica sinceritatea in a ne trai si recunoaste ca atare propriile ganduri, emotii, temeri, indispozitii.

Pare in firescul lucrurilor sa presupunem ca onestitatea este o caracteristica inerenta micii copilarii, poate si pentru simplul motiv ca lipsa de onestitate este o strategie inter- si intra-relationala care se dobandeste in cursul dezvoltarii psihologice a copilului. Exemplele sunt multe si uneori iritante pentru adulti: copii care vorbesc tare si dezinvolt in autobuz, princhidelul care canta pe strada, micuta care scoate limba la vecin, fiica sau fiul care zice cu o naturalete dezarmanta “te urasc” atunci cand nu primeste jucaria preferata, pentru a te alinta cu un dulce “mamicuta mea draga” zece minute mai tarziu.

Procesul socializarii, inceput in familie si continuat in mediul scolar, transmite copilului intelesurile termenilor de tact, diplomatie sau, uneori, prefacatorie. Nevoia de convietuire in mediul social impune acest sacrificiu al nuantarii intelesului de sinceritate. Am intalnit deseori in munca mea mentionata trasatura de sinceritate in categoria defectelor.

La interviu oamenii se justifica declarand ca au avut multe de pierdut in planul calitatii relatiilor incercand sa fie sinceri. Dozarea cantitatii de sinceritate in relatii este pretul pe care-l platim nevoii noastre de a ne simti intelesi, acceptati, apreciati in mediul nostru social.

“Gluma sociala” inceteaza insa atunci cand persoana incepe sa aplice aceleasi principii in relatia cu propria persoana. Pentru inceput, totul pare a fi ok, a trece sub tacere fata de propria constiinta dezamagirile, vinovatiile, dorintele, slabiciunile, fricile ii creeaza sentimentul unei potente psihologice care ii permite sa se miste dezinvolt printre capcanele realitatii sociale, profesionale si relationale care il inconjoara. Poate nici asta n-ar fi grav daca ar sti sa mentina clara delimitarea intre prefacatoria ca arta de a reusi si prefacatoria ca stil fundamental de viata.

Insa deseori individul cedeaza tentatiei de a lua drept natural si firesc ceea ce este prefabricat. Si astfel incepe sa-si construiasca realitatea proprie – ganduri, emotii, comportament, reactii – in acord cu aceasta minciuna despre el insusi.

Mediul social favorizeaza intr-o prima instanta genul acesta de afirmare, insa incet, incet, devine vizibil pentru multi ca persoana nu este ea insasi, ca pare sa joace in permanenta roluri, multe din ele nepotrivite cu ceea ce pare a fi ea cu adevarat.

Astfel se creeaza perceptia de artificialitate, de prefacatorie, de inadvertenta fata de realitate. Iar ceea ce se vroia a fi o calitate se transforma treptat intr-un motiv de punctare a distantei in relatie, intr-o cauza a neintelegerilor si acuzelor reciproce. Persoana se declara un neinteles, poate un persecutat si-si face o obisnuinta din a deprecia calitatea celorlalti oameni, un mod nefericit de a-si proiecta in fapt propria drama.

Indicatorii comportamentali nonverbali diferentiaza pentru un ochi format  aceste nuante de auto-onestitate.

Avem intr-o parte dezinvoltura extrema, “ce-i in gusa si-n capusa”, discursul deschis franc, direct (“eu spun fara ocolisuri tot ce gandesc”), conduita dezinhibata, naturala, se observa relaxarea in miscari si faciesul spontan in exprimarea emotiilor. Deranjeaza rar in grupul tinerilor, dar destul de des in cel al adultilor “scrobiti”, unde franchetea e luata drept proasta crestere si infatuare imatura.

Gasim la mijlocul scalei toate combinatiile de naturalete si diplomatie adaptate contextual, e locul in care se regaseste deseori marea majoritate a oamenilor, locul compromisului politicos intre “izbucnirile inimii” si “vocea parintilor”, persoana stie cand sa rada, cand sa compatimeasca, cand sa-si ofere din propria experienta faptica si emotionala si, mai ales, cand sa taca.

In fine, la celalalt capat salasluiesc o categorie de oameni care atrag atentia printr-o stranie neconcordanta intre ceea ce spun si ceea ce arata, intre ceea ce simt si ceea ce afiseaza, intre ceea ce vor si ceea ce pot.

Se simte uneori ca si cum ar fi actori dintr-o alta piesa, transmit celorlalti stanjeneala data de neputinta de a-i spune “nu vezi ca parca nu esti tu?”. Iar trist in toata povestea e faptul ca, in timp, toti din jurul lui isi dau seama de aceasta nepotrivire, proasta ajustare, in afara de o singura persoana – el.

“Se incepea cu executii orchestrale, coruri religioase, dansuri, apoi urma o lunga si infocata predica a lui Jones, care isi alesese ca semn distinctiv ochelarii de soare si o sutana garnisita cu satin…In momentul culminant al slujbei, Jones avea sa savarseasca isprava cea mai convingatoare.

O femeie in varsta, de obicei o negresa, se tara sontic-sontic printre scaune, implorandu-l s-o izbaveasca….Jones se arata foarte indurerat de drama acestei sarmane femei…Dupa aceea, fie Jones, fie unul din acolitii lui o chema in fata.

El o imbratisa cu blandete si-i atingea bratul sau piciorul infirm.

Intr-o clipa, femeia sarea in sus, deplin tamaduita.

Isi azvarlea carja si incepea sa topaie invartindu-se. Apoi o lua la fuga spre fundul salii, astfel incat sa poata fi vazuta de toti cei ce veneau pentru prima oara si ramasesera cu gura cascata.”

“Din relatarile fostilor enoriasi reiese ca se foloseau si alte trucuri pentru a se demonstra tamaduirea prin credinta. Tinere acolite isi puneau peruci carunte, ochelari intunecati care sa le ascunda ochii albastri, isi vopseau pielea si simulau ca sunt oloage. Jones le imbratisa sau le atingea membrele infirme, scapandu-le de suferinta de fata cu toata lumea. Femeia careia Jones ii daruise astfel din nou, in mod miraculos, sanatatea deplina, o lua la goana spre usa din fund, inainte ca vreun nou venit exagerat de curios s-o fi putut privi mai indeaproape.”

“O data pe saptamana avea loc Noaptea Alba, cutremuratoare repetitie in vederea unui act de devotiune incredibila fata de Jones. In prima Noapte Alba, Jones a adunat intreaga populatie (a sectei, n.m.). “Situatia – le-a spus el – e disperata”….Li s-a spus sa se aseze in rand cu totii, chiar si copiii. Fiecare persoana a capatat un paharel de lichid rosu. In 45 de minute, le-a declarat calm Jones, vor fi morti cu totii. Sa bea din pahar. Cei din Jonestown stateau pe intuneric si asteptau sa moara. Familiile se strangeau laolalta si vorbeau in soapta.

Dar, desi bausera, n-a murit nimeni. Convulsiile nu s-au produs. Incantat de comportarea locuitorilor taberei, Jones le-a spus ca bausera un lichid inofensiv.

Trecusera insa cu bine testul  de loialitate. In timp ce se apleca deasupra microfonului, glasul lui capata totusi un accent tot mai amenintator. In noaptea asta – le-a spus el – singurii oameni inarmati din preajma au fost cei din garda lui, dar “nu e departe momentul cand va fi nevoie sa murim cu adevarat.”

Extras din Marshall Kilduff & Ron Javers – “Secta Sinucigasa – Secretele sectei Templul Popoarelor si ale masacrului din Guyana”, ed. Politica, Bucuresti, 1981.

Este vorba de celebrul caz de sinucidere colectiva din Jonestown, o tabara din Guyana, in care au decedat peste o mie de persoane, barbati, femei si copii, membrii ai sectei Templul Popoarelor, condusa de “pastorul” Jim Jones, in noiembrie 1979.

Limbajul nonverbal «etaleaza» in fata ochilor nostri caracteristici sau emotii ale celor din jur, dar nu doar atat…el ne poate indica si aspecte cum ar fi prezenta tulburarilor de personalitate.

Dar ce este o «tulburare de personalitate»?

O tulburare de personalitate este definita ca fiind un pattern stabil de trairi si comportamente ce deviaza semnificativ de la standardul culturii de apartenenta a unui individ, manifestandu-se la nivel comportamental fara ca subiectul sa le recunoasca si provocandu-i incapacitatea de adaptare la conditiile mediului social. Asa cum exista numeroase tulburari de personalitate, exista si tipuri de limbaj corporal corespondente, si desi acest lucru nu inseamna ca se conditioneaza, corelate cu alte aspecte ne pot face sa ne punem intrebari…

Psihopatul este o persoana care nu are niciun fel de empatie pentru ceilalti sau respect pentru normele sociale. Unii dintre cei mai cunoscuti criminali in serie, cum ar fi Ted Bundy, sunt exemple concrete despre ceea ce reprezinta aceasta tulburare. Ted Bundy este totusi un caz atipic in sensul ca acesta isi putea controla limbajul corpului intr-un mod aproape de neconceput, in vreme ce cei mai multi psihopati afiseaza un miscari neobisnuite, radicale, bruste, caractezitate de nervozitate, agitatie, violenta. De asemenea, acestia au obiceiul de a invada spatiul personal al celor din jur fara niciun fel de ezitare;

• Schizoidul este dominat de tendinta de a se izola, de dificultatea de a relationa cu alte persoane sau de a se adapta la realitate, evitand sa construiasca relatii apropiate chiar si cu membri familiei.
  growth of the penis

  El se remarca printr-un limbaj corporal robotic, caracterizat de  miscari lente, calculate, care infatiseaza tendinta de a se opune oricarui factor exterior. Schizoidul nu afiseaza emotii, expresiile faciale sunt aproape inexistente iar ochii – goi.

• Narcisistul (pentru ca si aceasta este o tulburare de personalitate) este cel care se considera superior celorlalti si nu evita sa afiseze acest lucru, suferind atunci cand atentia tuturor nu este centrata asupra sa.  De obicei, in conversatii adopta o postura dreapta, rigida, «privind de sus» interlocutorul si comportandu-se violent, prin gesticulare puternica si manifestari vocale la fel de violente cand nu este ascultat si admirat de ceilalti.
  amoxil 875

Desigur, mai exista multe astfel de tulburari de personalitate si comportamente aferente…dar ce se intampla atunci cand cineva manifesta 2 sau mai multe astfel de comportamente foarte diferite sau chiar opuse? In acest caz ne aflam in fata caz de personalitate multipla. 

Ati vazut cumva filmul «Primal fear», ecranizarea romanului cu acelasi nume scris de William Diehl? Daca nu, va recomand cu caldura atat cartea (fascinanta) cat si filmul in care interpreteza Edward Norton si Richard Gere. Este vorba despre un tanar (in care «traiesc» doua personaje – Roy si Aaron, unul bun si unul rau) care comite o crima terifianta… dar in ce masura poate el fi pedepsit/ absolvit de orice vina

? Raspunsul va las sa-l aflati singuri in urma vizionarii filmului, al carui final este, poate, cel mai neasteptat din cate am vazut.

In astfel de cazuri, fiecare personalitate (pot fi chiar si 20-30) manifesta gesturi si miscari unice, diferite de cele ale celorlalte, vocea, elemente ale paralimbajului, chiar si scrisul de mana sunt diferite pentru fiecare dintre ele.

Bolnavul trece brusc de la un limbaj corporal la altul, de la un tip de privire la un altul..de la un «om» la altul literalmente. Iata un subiect ce poate fi intens exploatat din punct de vedere al comunicarii nonverbale.

In final, pentru ca tot l-am amintit pe Ted Bundy, va las cu un filmulet ce prezinta ultimul sau interviu inainte sa fie executat. Sinceritate in fata mortii sau o perfecta disimulare? Tulburare de personalitate sau geniu? Voi decideti.

Surse:

http://www.farmaciata.ro/psihologia-familiei/item/210-tulburarile-de-personalitate

http://www.bodylanguageexpert.co.uk/personality-disorders-body-language.html

http://farm3.static.flickr.com/2153/2235554730_3c510583bf.jpg

Adesea, cand ma gandesc la manierele care trebuie respectate in timpul mesei, o imagine mi se iveste, in mod recurent, in minte. Aceea a unei fetite care, desi e la varsta jocului cu papusile, respecta la masa, cu sfintenie, toate conventiile sociale dobandite si exersate in familie.

Secventa – care face parte din filmul „Titanic” – reda o copila ce, in mod tacticos, isi asaza servetul pe genunchi si cu gesturi precise si bine studiate ritualizeaza actul de a manca.

Gestualitatea ca marca a prestigiului 

Cercetatorii Paul Ekman si Wallace V. Friesen (1988) au grupat diversele tipuri de gesturi în embleme, ilustratori, gesturi de reglaj, manifestari afective si gesturi adaptorii. Cele care ne intereseaza sunt, in special, adaptorii, dat fiind statutul lor ambiguu. Adaptorii reprezinta gesturile ce raspund unor necesitati umane ?i se impart in doua categorii: alter-adaptorii – gesturi de manuire a diverselor obiecte cu un anumit scop si auto-adaptorii – miscari pentru satisfacerea nevoilor biologice. Mai exista si o a treia categorie – adaptorii obiectuali – care face referire la utilizarea obiectelor intr-un alt scop decât cel pentru care sunt destinate.

Prin urmare, aceasta categorie de gesturi are ca prima functie rezolvarea unor trebuinte umane, insa vadeste si o valoare comunicationala, in functie de context. Fiecare cultura, fiecare context si fiecare situatie implica un gen de cod pe care indivizii si-l autoimpun si pe care il respect?. Cel ce încalca codul socio-cultural important – rebelul, radicalul, marginalul, excentricul – starne?te, invariabil, dezaprobarea sau chiar animozitatea celor care l-au internalizat si il aplic?. Desigur, „nici o societate n-ar putea func?iona fara miriada de «targuri» subconstiente pe care le fac intre ei oamenii in ceea ce priveste comportamentul.” (Karl ALBRECHT).

Manuirea furculitei – de la utilitate la consideratie

Astfel, contextul reprezentat de cina de afaceri impune utilizarea anumitor alter-adaptori cu scopul de a conserva, in termeni goffmanieni, „fatada personala”. Individul isi organizeaza reprezentatia in asa fel incat sa-si creeze o imagine gratificanta in ochii celorlalti. Asadar, un comportament corect la masa presupune o pozitie dreapta a corpului, insa nu teapana, bratele relaxate pe langa corp, cu incheieturile mainilor sprijinite de marginea mesei, iar picioarele trebuie sa formeze un unghi drept cu scaunul pe care suntem asezati.

Aurelia Marinescu („Codul bunelor maniere astazi”) prezinta detaliat modul propice in care trebuie sa ne mis

cam la masa pentru a fi perceputi ca distinsi. Astfel, branza nu se inteapa niciodata cu furculita pentru a o aduce la gura, pestele se desface in trei parti cu un cutit special (folosit si pentru dezosarea lui) si se mananca numai cu furculita, iar fructele (perele, merele, piersicile, pepenele, ananasul) se mananca, dupa ce au fost curatate de coaja, cu furculita, in timp ce kiwi se taie pe jumatate, iar miezul se consuma cu lingurita. In cazul cafelei, farfurioara se tine mereu in mana stanga, iar ceasca in dreapta.

Devine clar, asadar, ca gesturile executate in timpul mesei nu isi asociaza numai valente utilitare, ci si atribute prin care se indica pozitia sociala si prestigiul personal. Un individ care nu cunoaste sau nu respecta normele de conduita in societate – printre care si uzantele din timpul mesei – este privit de catre ceilalti cu ironie, dispret sau, cel putin, cu amuzament. Iar repercusiunile acestei ignorante sunt cu atat mai grave cu cat miza cinei de afaceri este mai importanta.

Bibliografie:

1.      ALBRECHT, Karl, Inteligenta sociala, trad. de Adriana Ciorbaru, Bucuresti, Editura Curtea Veche, 2007.

2.      DINU, Mihai, Fundamentele comunicarii interpersonale, Bucuresti, Editura All, 2007.

3.      MARINESCU, Aurelia, Codul bunelor maniere astazi, Bucuresti, Editura Humanitas, 2008.