Personajele povestii publicitare, in număr de trei, se gasesc, din punct de vedere vizual, in doua planuri diferite: unul indepartat, linistit, in care se afla personajul masculin si produsul promovat, iar un altul apropiat (prim-plan), dinamic, in care isi desfasoara “activitatea” cele doua personaje feminine.

Primul meu contact cu printul a fost in statia de metrou. Desi nu sunt un cititor al ziarului, imaginea mi-a ramas in memorie. Ce m-a impresionat? Reprezentativitatea imaginii pentru produsul pe care il promoveaza: ziarul Click.

Sa ne gandim numai la subiectele pe care le gasesti intr-un astfel de ziar: scandaluri, poze surprinse de paparazzi in diferite momente intime ale personalitatilor publice, subiecte iesite din comun, anormale, dar cat mai atragatoare, crime pasionale…..Ori imaginea ofera in prim-plan unul dintre aceste subiecte de interes pentru cititorii fideli.

Cand te gandesti la o bataie intre doua femei, iti vin imediat in minte doua elemente: tipetele si trasul de par, iar imaginea le comunica nonverbal pe amandoua prin gestul gurii larg deschise si mana inclestata in parul celeilalte femei. Pantoful cu toc cui, de 10 centimetri, simbol al feminitatii, in imagine este utilizat ca arma, evidentiind si mai mult conflictul corporal.

Daca in prim plan se pune accentul pe violenta limbajului corporal al personajelor feminine, in planul indepartat, se evidentiaza atitudinea relaxata a barbatului, neimplicat in conflict, desi el este chiar cauza. El sta linistit, preocupat mai mult de lectura ziarului Click decat de bunastarea femeilor.

Povestea nonverbala este destul de simpla: cele doua femei lupta pentru atentia sau dragostea aceluiasi bărbat, cand de fapt atentia lui este acaparata complet de ziarul Click. Desi exista si posibilitatea ca personajele feminine sa fie imbracate, elementul extraordinar este tocmai lipsa hainelor. Vestimentar, cele doua femei nu se disting la nivel de statut social.

Prin intermediul fetelor schimonosite de durere sau de intentia de a face rau, a fustelor scurte si a camasilor descheiate se comunica situatia de infidelitate, precum si egalitatea la nivel cultural, social si emotional a celor doua femei. Singurul element care sparge tensiunea “incaierarii” este personajul masculin, care nu poate fi intrerupt din lectura ziarului de niciun eveniment dramatic care se desfasoara in imediata sa apropiere.

Pe scurt, mesajul transmis prin elementele nonverbale si iconice este: ziarul Click contine povesti mai interesante chiar decat lupta celor doua femei pentru dragostea/atentia unui barbat! Cat se poate de simplu!

Acesti „oameni” mici, abandonati, privati de afectiunea parentala si educatie, pentru care debutul in viata a insemnat o experienta aspra, pentru care copilaria si-a pierdut orice semnificatie, cunosc doar fata urata a acestei lumi, depunand zi de zi maximul de efort pentru a supravietui. Acestia sunt „aurolacii” din jurul nostru, copiii fara speranta, asupra carora campania incearca sa ne atraga atentia cu ajutorul comunicarii nonverbale si sa ne faca sa vedem nu doar superficialul imaginii lor respingatoare, ci adevarul dincolo de fatada.

Cand observam, intamplator, pe strada o statuie dedicata eroilor cazuti pentru patrie, ne asteptam imediat sa aiba alaturi armele cu care acestia au reusit sa aduca victoria. Armele copiilor sunt batele si curajul simbolizat prin privirea directa sau ridicata inspre ceva superior: idealul de viata pe care si-l doresc, precum si strigatul ilustrat prin gura larg deschisa si mimica fetelor.

Nu se observa niciun gest de inchidere, de incercare de a pune bariere. Din contra, toate elementele nonverbale sunt unele de deschidere inspre privitor, de expunere. Mesajul transmis este unul simplu: „nu incerca sa ma ataci, pentru ca eu sunt pregatit, pentru ca lupta este modul meu de a trai. Incearca mai bine sa ma cunosti si sa ma accepti.”

Imbracamintea si postura (fig.4) ne directioneaza amintirile inspre imaginea revolutiei franceze (1789 – 1799) cu renumita deviza: „Libertate, egalitate, fraternitate” (fig.5). Minorii din imagine lupta si revendica egalitatea in fata vietii cu ceilalti copii, egalitate de sanse si fraternitatea cu semenii, cu care se aseamana, in ciuda murdariei corporale si a hainelor ponosite – elemente nonverbale care comunica usor imaginea saraciei in care au fost pedepsiti pe nedrept sa traiasca.

Efortul depus in aceasta batalie cu viata este unul colectiv. Acesti copii si-au construit o comunitate in care sa fie acceptati, in care sa nu mai fie priviti dispretuitor sau cu mila, in care cei anormali suntem chiar noi, privitorii din metrou sau de pe strada, noi cei care nu vedem decat mizeria si saracia care-i inconjoare,  nu si curajul si lupta pe care o poarta zilnic (fig.3). Reprezentarea vorbeste despre partea cealalta a imaginii stigmatizate de „copii ai strazii”, partea pe care o vad acesti „soldati” aflati pe frontul vietii.

Ceea ce surpinde si mai mult privirea, sunt elementele vestimentare ale acestor copii, care sunt specifice adultilor. Mesajul este insa cat se poate de clar: desi sunt doar niste copii, viata i-a maturizat mult prea devreme si i-a obligat sa devina adulti, sa-si ia viata in maini si sa incerce sa-si croiasca un destin mai bun. Printre daramaturile caselor parasite si cainii vagabonzi, acesti copii continua sa lupte pentru un viitor, desi in mod normal, ar trebui sa se „lupte” doar cu jucariile, in cadrul unui camin plin de afectiune (copilaria ar trebui sa fie cea mai frumoasa perioada a vietii, nu o lupta continua pentru supravietuire).

Modelarea destinului copiilor strazii nu trebuie sa fie rezumat la simpla asigurare a conditiilor existentei materiale, salubre si decente. Ajutorul pe care fiecare dintre noi il poate oferi este acceptarea lor sociala si anularea stigmatului „altfel”. Soarta acestor copii, comunicata nonverbal atat de sugestiv si dureros, prin intermediul ad-urilor campaniei, ne face sa intelegem ce inseamna lipsa de sansa si cat de recunoscatori trebuie sa fim pentru norocul nostru de a avea o viata lipsita de amenintarea abandonului si de frica zilnica.

“Eu ma numesc Iulian si am parinti.”

Copiii, care odata erau nevoiti sa traiasca pe strada, isi spun acum povestea vietii lor. Ranile lor s-au vindecat; si-au gasit prieteni si privesc cu incredere în ceea ce va urma. Tot le mai este greu atunci cand isi amintesc de timpurile cand au suferit de foame, de frica sau cand drumul vietii a fost lipsit de speranta. Dar ei s-au obisnuit sa vorbeasca despre trecutul lor.

Cititi povestile copiilor de pe strada, prezentate de ei însisi si traite alaturi de organizatia umanitara Concordia – http://www.concordia.co.at/r-lebensbild.htm

Figura 1.

„Sunt un simbol al celor care au luptat si murit pentru patrie!” Posibil, dar totusi lipsesc doua elemente care sa dea valoare de adevar intuitiilor noastre: arma si uniforma. Poate „Sunt un revolutionar care s-a sacrificat in lupta pentru libertatea si bunastarea urmasilor.” Cu steagul inaltat victorios in bataia vantului, cu privirea indreptata in sus, cu spatele drept si pieptul scos inainte, cu mainile pozitionate astfel incat sa dea impresia avantului, eroul neclintit ramane, pentru eternitate, drept dovada a victoriei.

Statuia este simbolul unui luptator pentru o viata mai buna, dar nu a noastra, ci a lui. Este simbolul ilustrat al sloganului „Pentru unii, copilaria este o batalie” aferent campaniei sociale „Razboiul strazii”, initiata de fundatia Concordia, in colaborare cu agentia GMP Advertising (septembrie – octombrie 2007).

Fiecare dintre noi a vazut sau vede zilnic „aurolacii”, acei minori nespalati, urat mirositori, care-si ineaca viata in cativa vapori de diluant, care le ofera, pentru cateva secunde, iluzia starii de bine si a fericirii. Acestea sunt imaginile celor invinsi de soarta si de grupul din care au ajuns sa faca parte. Abandonati de parinti sau supusi unor comportamente violente din partea acestora, au ajuns sa bantuie strazile Bucurestiului si sa cerseasca. De multe ori, fara posibilitatea discernamantului, ajung sa fure si sa bata, educati fiind de catre liderii grupurilor, prin violenta sau prin exercitiul empatiei.

Acestia sunt copiii strazilor, „eroii in lupta cu foamea, saracia si frigul”, simbolizati de campania sociala prin imaginea statuii victorioase. Programele de ajutorare a copiilor strazii, desfasurate de organizatia Concordia, nu sunt suficiente pentru reducerea numarului acestor „luptatori”, dar totusi ofera o raza de speranta micilor „adulti”. Exista numeroase exemple ale celor ajunsi deja la maturitate, care au reusit, cu ajutorul acestor tipuri de organizatii, sa se integreze in acelasi sistem social care i-a marginalizat.

Scopul campaniei il reprezinta schimbarea perceptiei negative a oamenilor fata de copiii strazii si spargerea zidului de indiferenta fata de problemele acestora. “Razboiul strazii” este un semnal de alarma adresat tuturor persoanelor constiente de dificultatile si bucuriile pe care le presupune cresterea unui copil, pentru a le atrage atentia asupra prejudecatilor si stereotipurilor care ii fac sa ia parte inconstient la actiunea de marginalizare a acestor copii.

Figura 2.

Imaginii copilului – statuie, simbol al victoriei (fig.2), se alatura alte doua ad-uri (fig.3 si fig.4), reproduceri dupa scene celebre din istorie : (Iwo Jima* – fig.5 si Revolutia franceza – fig.6). Si aceste doua imagini, prin paralela intre campul de lupta si vietile copiilor defavorizati, propun acelasi mesaj – pentru copiii strazii fiecare zi este o lupta pentru supravietuire – ilustrat edificator prin intermediul elementelor nonverbale.

Figura 3.

Comunicarea nonverbala in lupta dramatica a copiilor strazii

Bratul inaltat, care sustine steagul victoriei si gestul de ocupare al teritoriului prin ridicarea piciorului inainte, sunt semne ale actiunii de ocupare a teritoriului proxim prin luarea in posesie a propriei vieti. Acesti copii abandonati, supusi unui destin de mizerie si unei lupte permanente pentru supravietuire, sunt exemple simbolice ale eroilor din viata de zi cu zi.

Figura 4.

Pieptul scos cu mandrie inainte, barbia ridicata, piciorul ridicat, spijinit pe un bolovan, reprezinta elementele simbolice ale victoriei in lupta cu foamea si saracia, dar mai ales, cu un destin nemilos, provocat de proprii parinti prin actul abandonului. Unghiul din care este facuta imaginea, la care se adauga toate aceste elemente nonverbale ale victoriei si ale unui comportament de dominare, pune privitorul intr-o pozitie de inferioritate.

Figura 5.

Eu una, in ipostaza de privitor, ma simt deja un copil pe langa acel „adult”. Crescuta in sanul unei familii iubitoare, mereu alaturi de mine la necazuri, mereu gata sa ma apere de orice greutate sau nedreptate, cu mintea plina de amintirile meselor si ale sarbatorilor alaturi de rude, am devenit oarba in fata tragicului din viata acestor copii. Acela care nu cunoaste ce priveste, nu intelege. Nu cunosc abandonul si viata pe strada, deci nu am cum sa inteleg. (va urma)

Figura 6.

* Batalia pentru Iwo Jima a fost una dintre cele mai dure confruntari dintre armatele SUA si Japoniei din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Pe aceasta mica insula din Pacific, in februarie 1945, a inceput o batalie de 30 de zile in care au supravietuit doar vreo mie din cei 21.000 de soldati japonezi. 28.000 de soldati americani au fost ucisi sau raniti pe campul de batalie. Fig. 5 a fost realizata de fotograful istoric Joe Rosenthal si ilustreaza victoria americanilor prin ridicarea steagului SUA la 23 februarie 1945 pe muntele Suribachi, imediat dupa ce acesta a fost luat japonezilor.

In fiecare dimineata, in drumul catre birou, ma intampina acelasi peisaj bucurestean, cu biserici „pazite” de batrane garbovite, care stau rusinate cu mana intinsa, cu „aurolacii” de la gura metroului, privind pierduti strazile supraaglomerate, cu oamenii indiferenti la agitatia inconjuratoare si preocupati de ziua de maine, cu vesnicii caini vagabonzi care s-au adaptat mediului citadin si traverseaza linistiti pe zebra, cu mijloacele de transport pline in care abia se mai poate respira. Aceeasi scena, aceleasi personaje pitoresti, singurii care difera sunt spectatorii. Nimic surprinzator! Si totusi, monotonia diminetii este sparta de plansetul strident al unui copil; un tata furios isi „invata” fiul cum ar trebui sa manance o inghetata fara sa se murdareasca. Totul se petrece la cativa metri distanta: privire fixa cu pupilele dilatate, buze stranse, corpul aplecat asupra celor 50 de cm de om, palma ridicata amenintator.

Bunicul m-ar sfatui nepasator sa nu ma opresc, deoarece o mica bataie din cand in cand nu strica, la fel si-a educat si el copiii si nu degeaba exista in popor zicala „bataia-i rupta din rai”. Din care rai, ar veni intrebarea mea? Sigur nu din acela in care fata inlacrimata si murdara de inghetata a unui copil nu reuseste sa miste nici macar un muschi pe fata schimonosita de furie a tatalui sau.

Gesturile si postura tatalui mi-au readus brusc in memorie imaginea publicitara de mai jos.

Este imaginea unei campanii sociale desfasurate anul trecut, pe aceeasi vreme, de organizatia nonguvernamentala „Salvati copiii”. Scopul campaniei „Violenta naste violenta” l-a reprezentat sensibilizarea opiniei publice aupra consecintelor pedepselor corporale si ale tratamentelor umilitoare aplicate copiilor. Imaginea mi-a ramas intiparita in minte deoarece, printr-o simpla inlantuire de elemente nonverbale, reusea sa transmita privitorului un mesajul ca educatia prin violenta nu duce la o evolutie, ci la o involutie a speciei umane. Este simplu: daca urmariti etapele limbajului corporal al personajului veti fi surprinsi de rememorarea unei alte imagini: reprezentarea clasica a evolutiei omului din maimuta. (vezi foto 2)

Comunicarea nonverbala si comportamentul violent

Asa cum ati observat in articolele trecute, gesturile si expresiile faciale devin purtatori de informatie, fara a mai fi necesara utilizarea cuvintelor. Pe aceasta putere de comunicare a gestualitatii si a mimicii s-a bazat si autorul ad-ului si al spotului publicitar (vezi spot de mai jos) „Violenta naste violenta”. Evolutia copilului de la o fiinta lipsita de aparare la un adult violent este reflectata sugestiv de imbinarea elementelor nonverbale.

Si cum orice imagine are in spate o poveste, „sa incepem cu inceputul” si sa ne intoarcem imaginar in copilaria personajului povestii noastre. Corpul aplecat inainte, mainile sprijinite pe genunchi, fata ridicata catre un interlocutor invizibil, comunica receptorilor lipsa de aparare a copilului, slabiciunea si nedumerirea acestuia. Limbajul corpului este insotit de cel al privirii. Acei ochi larg deschisi, lipsiti de furie, de rautate, nu apartin unei persoane rau intentionate, ci uneia uimite, derutate. Niciun copil nu intelege cauza comportamentului violent al propriului parinte. El nu are constiinta dihotomiei bine-rau, nu este capabil sa distinga ce este gresit si ce nu, motiv pentru care pedepsele corporale nu fac decat sa provoace frica si dezorientare, nu sa-l educe.

Anii trec, personajul-copil sufera transformari fizice, dar mai ales psihice. Nedumerirea initiala s-a transformat deja in frica. Postura chircita, mainile duse la urechi, in semn de aparare (singura modalitate de aparare), privirea tematoare care incearca timid sa comunice durerea, releva un suflet mutilat de o frica permanenta. Asteptand urmatoarea lovitura, copilul incearca fara succes sa se apere prin privire si prin adoptarea posturii de „fat”, postura pe care cei mai multi dintre noi o adoptam in somn, deoarece ne da o senzatie de bine, de siguranta, de protectie.

Cu fiecare schimbare a pozitiei corporale, se schimba si varsta protagonistului. Trecerea timpului este povestita prin gesturi si pozitii corporale. Corpul releva privitorului fiecare lovitura primita (pe spate, in stomac, in fata) si efectul ei. Chipul schimonosit, cu gura deschisa intr-un tipat surd, cu ochii inchisi sau semi-inchisi sunt repere ale durerii fizice, ale disperarii si neputintei, in timp ce pozitiile mainilor si ale picioarelor identifica locul fiecarei lovituri.

Deznodamantul este vizibil: o educatie prin astfel metode punitive conduce la un produs social furios, agresiv, un adult care nu cunoaste decat un singur mod de a comunica: violenta. Gura deschisa a ragnet, fata congestionata, privirea rece, dura, narile stranse si corpul putin aplecat inainte, in pozitia „impunge” asemeni unui taur abia intaratat de toreador, sprancenele incruntate, pumnii amenintatori, gata de atac sunt elemente nonverbale care comunica, cu usurinta, furia acumulata de-a lungul anilor, tensiunea si agresivitatea devenite rutina. Piciorul si pumnul indreptate inainte indica increderea in forta proprie; este o pozitie gata de lupta, dar si de izolare, interzicand orice intruziune in teritroiul intim. Violenta este asociata in mintea copilului cu lipsa de afectiune, de iubire din partea parintilor ori aceast deficit de limbaj afectiv isi pune adanc amprenta asupra relatiilor interumane a viitorului adult.

Imaginea publicitara reprezinta nonverbal rezultatul unui proces de educare si socializare lipsit de afectiune, dar dominat de agresivitate si tratamente umilitoare. Fiecare gest, fiecare privire purtatoare de emotii sau expresiile faciale descriu foarte bine lipsa de incredere a personajului-adult in semeni. Comportamentul sau este dominat de o permanenta stare de aparare impotriva unor amenintari imaginare, iar efectele sunt izolarea si izbucnirile violente care-i aduc respectul si supunerea celorlalti, inlocuind astfel amintirea unei copilarii umilitoare.

Comunicarea nonverbala detine numeroase mijloace de influentare, motiv pentru care campania s-a folosit de o gama cat mai larga de instrumente nonverbale pentru sensibilizarea si constientizarea publicului tinta asupra gravitatii consecintelor unei educatii prin violenta, consecinte care afecteaza implicit intreaga societate. Fiecare gest este un cuvant, o lectie care ne arata ca pedepsele corporale nu aduc decat frica si violenta, nu educatie. Adultii astfel crescuti ajung sa considere violenta singura modalitate prin care pot obtine putere si control, iar legea pumnului unica lor sansa la supravietuire.

Prin urmare, fiecare gest reprezentat in imaginea publicitara este, in fapt, un semnal de alarma. In opinia mea, aceasta imagine reprezinta o dovada valoroasa ca exista situatii in care cuvintele nu sunt suficiente, deoarece, dupa cum spunea A. Cehov, orice om va deveni mai bun doar atunci cand i se va arata cum este el in realitate. Asadar, sa invatam sa ascultam cu ochii si sa nu ramanem orbi sau surzi la nevoile si suferintele celorlalti.

Declaratii copii (www.educatiefaraviolenta.ro):

-    “Palma inseamna o durere in suflet sau chiar si frica.” (elev clasa a VI-a)
-     „Oamenii folosesc violenta pentru a se razbuna sau pentru a arata ca ei sunt mai presus de ceilalti, ca sunt mai puternici.”(elev clasa a VII-a)
-    „Violenta este folosita ca arma impotriva cuiva care nu-ti face pe plac.” (elev clasa a V-a)
-    “Pentru mine, palma inseamna a fi batut. Il asociez cu un lucru foarte crunt.”(elev clasa a VI-a)
-    “Pentru mine palma inseamna parul cu care parintii isi bat copiii, ii batjocoresc.” (elev clasa a VI-a)
-    “Cand aud cuvantul palma, ma gandesc la bataie. Am trecut prin asta si stiu ce inseamna.”

Raluca Matei

Ochii dezvaluie starile interioare ale fiecaruia. Expresia ochilor, directia si marimea acestora, alaturi de pozitia sprancenelor, contribuie la fabricarea mesajelor nonverbale, pe care doresti sau nu sa le transmiti. Cuvintele pot fi manipulate cu usurinta, dar privirea este mai greu de cenzurat, deoarece ea comunica emotiile, reactiile inconstiente pe care nu le putem controla. Este imposibil sa citesti gandurile cuiva, insa sentimentele sau trairile asociate acestora le poti citi in irirsul si pupila interlocutorului. Fiecare privire zugraveste momentul de fericire sau tristete, de disperare sau bucurie ale privitorului.

Cum si ce comunica privirea ?
Exista coduri sociale ale privirii pe care fiecare le-a interiorizat inconstient, in urma procesului de socializare.  Sa luam, pentru inceput, situatia contactului vizual direct. Interceptarea privirii persoanei din fata ta presupune automat recunoasterea calitatii sale de interlocutor, precum si a propriei tale dorinte de a comunica. Prin actiunea de mentinere a contactului vizual te pozitionezi drept un interlocutor sincer si atent la subiectele de discutie.

Totusi societatea a stabilit reguli nescrise care sa limiteze libertatea privirii. Nu putem privi pe oricine oricat si oricum. Durata medie a privirii aruncate unei persoane necunoscute este de 1,18 secunde. Odata trecut acest prag, privirea irita persoana privita si pune in pericol relatia cu aceasta. O privire prelungita fara motiv afecteaza intimitatea persoanei, deoarece ochii nu mai privesc, ci se «holbeaza ».  Dovada stau conflictele din mijloacele de transport sau din restaurante.

Nu putem insa confunda privirea indiscreta cu privirea « vida » sau « in gol ». Intr-o astfel de situatie este vorba de o privire in directia interlocutorului, dar nu adresata acestuia, deoarece atunci cand suntem preocupati de problemele personale intra in functiune neocortexul – creierul responsabil cu ratiunea, iar ochii nu mai comunica cu interlocutorul. Ramane doar o privire inexpresiva, care nu deranjeaza.

In situatii conflictuale, contactul vizual devine o batalie de personalitati si forta. Cel care isi pleaca privirea pierde, recunoscand forta si curajul celuilalt si propria slabiciune sau vinovatie. Nu degeaba cand intram intr-o biserica ne plecam privirea si umerii. Prin acest mesaj nonverbal recunoastem maretia lui Dumnezeu si statutul propriu de persoana supusa pacatului.

Orientarea si durata privirii poate semnala nu doar sentimente: dragoste/ura; simpatie/agresivitate, ci si un anumit raport social. Un exemplu graitor este cel al sefilor care-si privesc insistent subalternii cand le vorbesc, dar le evita privirea cand acestia iau cuvantul, pentru a sublinia ca nu acorda cine stie ce importanta opiniilor acestora sau isi misca privirea de sus in jos pentru a exprima superioritatea de statut, trufia, orgoliul sau dispretul.

Privitul in jos actioneaza ca o bariera in procesul de comunicare, o actiune de respingere a celui care te priveste. De ce ne este greu sa privim persoanele in ochi atunci cand mintim ? Tocmai pentru ca dorim sa ne ascundem adevaratele sentimente, vinovatia sau stinghereala. Din pacate, daca vrem sa spunem o minciuna trebuie sa o sustinem nu doar verbal, cat si nonverbal, prin privire.

Prin urmare, ochii sunt atat emitatori cat si receptori de mesaje nonverbale. Privirea reprezinta un instrument important in reglarea interactiunii comunicationale, mai ales in cadrul discursurilor publice. Oratorul trebuie sa capteze privirile audientei, sa-i tina sub observatie pentru a le monitoriza reactiile si a-si modifica discursul astfe incat sa ajunga la inimile auditoriului. Daca privirea oratorului nu este indreptata catre public, se induce, la nivelul audientei, sentimentul de nesiguranta si de ascundere a adevarului de catre acesta.

De aceea este esential sa nu uitam ca in orice moment privirea ne poate trada. Fie ca suntem cu prietenii sau cu partenerii de afaceri, cu iubitul(a) sau seful, nu trebuie sa uitam ca mesajele nonverbale exprimate de privire pot fi « sustinatori » ai unei reusite sau  se pot transforma in « martori » incomozi.
Asa ca, ce spuneti, facem un test ? Haideti sa ne privim ! Credeti ca ne vom intelege ?

Raluca Matei