Astfel, asa cum spuneam la sfarsitul primei parti din articol, cand am ales exemplul zambetului, acesta este folosit de un individ uman aflat la orice varsta, insa difera, si asta este foarte important, scopul si motivul pentru care el apare si se lasa exprimat. Iar pe langa acesta paranteza in care se gasesc personalitatea, vointa, atingerea scopurilor, instinctul, reactia etc. , se afla si ceea ce tine de trecerea timpului.

Un bebelus zambeste, rade si plange din motive diferite si intr-un mod diferit in comparatie cu o persoana aflata la maturitate, iar aceasta se comporta nonverbal cu totul altfel fata de un individ aflat la varsta senectutii.

Copilul zambeste pentru ca recunoaste in jurul sau o silueta cunoscuta, sau se simte bine, ori simte senzatii placute, iar zambetul se confunda pe bune dreptate cu rasetul inconfundabil. Fiecare varsta are rasul ei. La maturitate fiecare avem zambetul nostru specific, pe care il folosim mai mult sau mai putin, in functie de personalitatea noastra si contextul in care ne aflam. La inceput zambetul era sincer si intr-un mod involuntar, fiind mai mult un indicator, insa acum el poate exprima prin non-exprimare. La batranete zambetul devine cu timpul o grimasa incontrolabila, punand in calcul pierderea elasticitatii tenului, caderea pleoapelor, lipsa dintilor etc. In plus, un batran are mai putine motive de a zambi decat un tanar sau un bebelus, iar aceasta inconsecventa existentiala pertinenta (pentru unii impertinenta) subscrie duratei si acuratetei clepsidrice cu care ne intalnim zi de zi si ceas de ceas.

Odata cu inaintarea in varsta simtim cum nu devenim mai buni in a ne exprima nonverbal, am fost mereu asa, de cand am inceput sa ne dezvoltam simturile, ci doar ca nonverbalitatea noastra imbatraneste odata cu noi, insa ea ajunge maturitatea la un nivel cognitiv, observational, atunci cand operationalizarea ei este depasita.
 

De aceea, pot spune ca intelepciunea este, mai presus de toate, observatie.

Oricat de liberi am fi sau ne-am considera, timpul trece pe langa noi , sau daca avem un dram de noroc sau intelepciune, putem sa facem in asa fel incat sa treaca impreuna cu noi. Astfel, vremea si trecerea ei este de neoprit, noi doar incercam sa intelegem asta si, de ce nu, sa ne folosim de aceasta, asa cum un nor se foloseste de vant pentru a-si indeplini sorocul.

Exista un timp al fiecaruia dinstre noi , propriu si individualizat, concretizat in varsta pe care orice individ o detine. Nu putem face abstractie de ea, oricat am incerca, ne va ajunge din urma , sau noi pe ea o vom ajunge, depinde foarte mult de gradul pe care fiecare il atinge in constientizarea acesteia. In acest sens, varsta poate avea atat o cauza  externa, timpul , cat si una interna, constiinta. Un copil este copil , adica se comporta intr-un mod debordant de energie, lipsit de griji, lipsit de griji, intr-o lume imaginara, aproape inconstient, si chiar asa si este. Daca ar exista cineva care ar reusi sa explice unui copil toata ingineria cu varstele si trecerea timpului, atunci acesta si-ar pierde copilaria. ( Insa copilaria se poate pierde si din alte cauze : familiale, materiale etc. , dar nu este momentul sa vorbim aici despre asta).

“Ce copil esti !” De ce? Nu pentru ca ai arata ca unul, nu va faceti iluzii, ci pentru ca uneori ai o atitudine visatoare si un comportament ludic, iar acestea denota o anumita inconstienta raportate fiind la contextul in care te afli, pe care celelalte persoane il considera serios si antrenant de practic. Si sa nu credeti ca numai « copil » puteti sa fiti considerati, unii au sansa sa fie catalogati « bosorogi », si tot asa.

Vorbind de varstele comportamentului nonverbal, vreau sa spun ca ma aflu in postura de a recunoaste metamorfoza dimensiunii nonverbale avute de individul uman de-a lungul periplului sau in timp. Elementele ce tin de nonverbal, pe care le cunoasteti deja, pornind de la paralimbaj si terminand cu proxemica si dinamica ascunsa a parfumurilor, se modifica sub auspiciile varstei, demonstrand, astfel, o caracteristica dinamica in timp, intrinseca unei existente individuale, si una statica, de neschimbat, specifica speciei umane.

Asadar , de la ganguritul unui bebelus, pana la grimasa unui batranel zambetul traieste si se modifica cu o constanta c, acesta influentata fiind de timp si constiinta, adica varsta.

Va continua.

Cu totii vorbim despre aproape orice, lucruri grave, chestiuni simple, suntem critici literari sau de arta, comentam filmele, laudam sau denigram sportivii, ne « jucam » pe scena politica, suntem actori sociali constienti sau semiconstienti.

Dar, pana la un anumit moment dat, pana cand este vorba de dragoste, de iubire, de sentimentul erotic, si, mai ales, cand este vorba de al nostru sentiment. Gasim greu cuvinte sa spunem, chiar si subiectivi fiind, ce este dragostea si, in special, cum si cand apare aceasta. Cand te pune, sa spunem, nenorocul sa intrebi pe cineva, din pura curiozitate sau ironica malitiozitate, cum s-a intamplat « minunea », are impresia ca ceva ai tu de gand, e ceva in spatele curiozitatii tale, nu intrebi tu asa nitam-nisam. Are impresia ca e un lucru atat de vizibil, incat, ori e la mintea oricui (si ce e atat de peremptoriu, de ce sa mai fie explicat), ori nu ai ce face si te frige nevoia de vreo gluma.

Dar (bata-l vina, ca mereu exista unul) lucrurile si fenomenele evidente nu sunt chiar atat de simple pe cat par. Dragostea, iubirea, indragostirea sunt, as putea sa spun, complexe erotico-fiziologico-sentimentalo-emotionalo- etc destul de greu explicabile, ce au ramas, chiar pana acum, foarte rar analizate si explicate stiintific, cu toate ca fac obiectul si subiectul atator veacuri de…poezie. Doar filosofia ce se mai incumeta, in inconstienta ei patrunzatoare, sa intre in tainele dragostei.

Se spune ca dragostea este unul dintre cele mai specifice si des intalnite sentimente umane, vorba aceea, d-aia exista sase miliarde (multi, putini) de oameni pe Terra. Glumesc ! Si atunci !? De ce putin studiat, si asa de mult adulat ? De ce nu exista instrumentele necesare descifrarii ei ? Ce pot sa spun este ca dragostea ramane inca un motiv mistic, misterios, fara definitii, fara un inceput clar si un sfarsit evident. Dar oare se cade sa fie obiectivizata, pentru ca, spun multi, dragostea trebuie traita, simtita, nu privita prin lupe si obiective atent alese, si intoarsa pe toate fetele. Insa unii nu se astampara !

Sunt de parere ca manifestarea si comportamentul persoanelor indragostite sunt revelatoare pentru intelegerea unui fenomen atat de complex. Si aici intra in discutie componenta importnata ce tine de acea dinamica a nonverbalului.

Cand vorbim de indragostire, asa cum spune Ortega y Gasset, “ la inceputurile ei, nu e nimic mai mult decat asta: atentie anormal fixata asupra altei personae. Daca aceasta stie sa-si foloseasca situatia privilegiata si alimenteaza in mod ingenios atentia respectiva, restul se va produce printr-un mecanism inevitabil.  Cu fiecare zi se va gasi si mai in avans fata de linia celorlalti, a indiferentilor, cu fiecare zi va disloca un spatiu si mai mare in sufletul atent. Acesta se va simti tot mai incapabil de a nu-i mai acorda atentie celui privilegiat.” (Studii despre iubire) Ei !, sa nu va inghesuiti acum spre librarii, lucrurile nu sunt chiar asa de simple. Sper ca nu va ganditi la atentie ca la niste ochi holbati, un gat intins in fata, maini tremurande ca de adolescent dornic de afirmare erotica. Atentia inspirata se recunoaste incepand cu flirtul, cum strangi mana persoanei, care sunt primele cuvinte si cum sunt rostite acestea, cum faci sa-i prinzi privirea fara a fi prea insistent, cum nu-i invadezi spatiul, cum tii pasul cu aceasta.

Nu totul tine de fizic sau sarm, conteaza si modul in care ii dai de inteles celuilalt ca te intereseaza si ca nu-i acorzi doar o atentie din politete sau curtoazie. Aspectele minore de genul paralimbajului sau expresiei faciale ce se manifesta in timpul statuarii primei impresii fac ca « misterul » indragostirii sa capete o oarecare « atroce » dezvaluire. Dar, bineinteles, dragostea presupune mult mai multe. Daca este sa fim rigurosi, asa cum se cade, ar trebui sa facem niste precizari pe care am sa le utilizez in articolele urmatoare, aici nefiind destul spatiu. Ma refer la o serie de emotii si sentimente conexe iubirii, dar care nu presupun iubire : dorinta, curiozitate, obstinatie, manie, fictiune sentimentala sincera etc.

Indragostirea este activa, este pro cineva, este interesata, unii ar spune si interesanta., “iubirea e, asadar, prin insasi esenta ei, alegere. Si cum ea germineaza din centrul personal, din profunzimea sufleteasca, principiile selective care decid in privinta ei sunt in acelasi timp preferintele cele mai intinse si mai tainice care ne alcatuiesc caracterul individual.” ( idem)

Intre cei doi indragostiti mereu vor exista energii, latente sau manifeste. Vor fi mai agitati ca ceilalti, mereu dornici sa se iubeasca, vor incerca sa se sarute din priviri, se cauta unul pe celalalt, se vor gasi intr-un sincronism comportamental perpetuu, unele cupluri chiar se imbraca asemanator. Si toate aceste comportamente au rolul lor benefic de a creste, augmenta si mai mult sentimentul complex al iubirii. Atunci cand celalalt nu-ti raspunde cu aceeasi intensitate, incepi sa te gandesti la ce s-a putut intampla, deja ea/el a disparut din centrul atentiei tale, astfel pierzandu-se putin din puterea dragostei voastre.

Modul de a fi…, de a te comporta, de a te dedica, face sa te indragostesti.

Pt iubita mea, Ana.

Asa cum unii au suflet bun sau sunt rai la suflet, la fel cu vointa, poate fi puternica sau slaba, iar aceasta se poate vedea prin modul in care se produce atingerea, sau absenta acesteia. Intelegem prin vointa acea forta, actiune indreptata spre indeplinirea unui scop propus, si asta presupune recurgerea la orice mijloc. In cazul nostru, prin intermediul hapticii (atingerii).

Poate ca unii din cititorii acestui articol vor astepta sfaturi, miscari exemplare pe care sa le aplice in situatii aparte etc., insa nu vor afla acestea de asta data (pot apela in acest sens la un ghid de comunicare nonverbala), ci voi incerca sa ridic in atentie anumite relatii care pot exista intre atingere, ca si comportament nonverbal, si trairile, gandurile si motivatiile noastre launtrice, pe care le tinem doar pentru noi, in ultima instanta.

Am ales comparatia cu privirea pentru a ne da seama de faptul ca, inca o data, comportamentul nostru ce tine de nonverbal nu este unitar, ci trebuie noi sa-l punem cap la cap pentru a constientiza cu claritate si fara echivoc daca cineva ne minte, daca se simte aiurea langa noi, sau daca se plictiseste etc. O anumita miscare a ochilor poate a vea o motivatie ce provine pe filiera emotionala, sau alta miscare, a bratelor, poate fi datorata unei invatari. Astfel, lucrurile se complica si nonverbalul devine un domeniu cu multe semne de intrebare. Normal ca unora li se pare floare la ureche atata timp cat au parcurs cateva randuri schematice in care se spunea ca daca-ti lasi barbia in palme inseamna ca te plictisesc spusele conlocutorului, dar oare cati stiu ca astfel de gest poate explica admiratia, mai ales la fete, pentru cineva si, astfel, ascunderea obrajiorilor rosii?

Sa revenim la atingere si privire. De ce oare incerc sa plictisesc lumea cu motivatii si cauze interne, cand as putea foarte simplu sa ma arunc in cateva sfaturi practice, cu explicatiile de rigoare, in legatura cu gesturile facute? Pentru ca acestea sunt vizibile, observabile si artificiale, mincinoase de cele mai multe ori, iara aflarea cauzelor acestora va va indemna mai bine sa va dati seama ce vrea respectiva persoana de la voi, si cam cum ar trebui sa reactionati.

Atingerea celuilalt, ca si vointa, in contextele cele mai variate, presupune actiune si consumul unei energii pentru a-l determina pe cel de langa sa actioneze intr-un mod dorit de tine. Privirea este pasiva, insa uneori poate fi agera si vicleana. Privirea se lasa de cele mai multe ori studiata, observata, „prinsa”, dar nu poate fi controlata, supusa (doar in hipnoza). Ajungem uneori sa acordam vitalitate privirii cu ajutorul atingerii, la un nivel metaforic, „m-a atins cu privirea”.

Prin comparatie, atingerea, mangaierea, strangerea, apucarea sunt actiuni indreptate spre un scop bine stabilit. Mangai pentru a-ti arata compasiunea si dragostea, dar de fapt nu-ti prea pasa si te uiti in alta parte sau la ceas; bati pe umar in sens de apreciere si prietenie, dar de fapt ii arati ca te crezi superior lui; il atingi pe brat in sens de apropiere pentru a-l persuada a fi mai binevoitor etc. Nu vreau sa spun ca nu exista atingere sincera, neindreptata catre un tel personal si egoist. Insa, prima impresie pe care ti-o lasa atingerea este cea pe care actantul vrea sa ti-o lase, provenita din urmarirea copurilor lui impuse de vointa, de aceea nu uitati sa va uitati si la privire si la expresia fetei. Stiu ca e un dat ca sa vezi putin, oricat de fini observatori am fi, si sa simtim tot timpul prin atingere, dar ochii, de cele mai multe ori, nu pot minti, pe cand atingerea poate pacali usor.

Atat privirea, cat si atingerea fac apel la concret („vad cu ochii mei”; „simt pe pielea mea”), dar vedeti la ce interpretari ale realitatii ajung fiecare.

Surprinzator, insa asta se intampla de multe ori si intra sub incidenta comunicarii nonverbale, a contradictiei intre ceea ce spui si ceea ce arati prin gesturi, postura, paralimbaj, privire, zambet, mers s.a. Atunci cand incepem sa avem constiinta celuilalt, alterului, din acel moment pornim in construirea unei „masti” ce poate avea mai multe „fete”, in functie de nevoile noastre de reprezentare in situatii si imprejurari variate. Pe masura ce acumulam experienta (in sensul ca reusim nu numai sa trecem prin anumite momente existentiale grele sau usoare, ci, si cred ca cel mai important, sa ne uitam in spate la ele si sa reflectam asupra lor, analizandu-le si invatand din ele) putem sa ne folosim de „masti” intr-un mod cat mai adecvat dorintelor si asteptarilor noastre, insa anumite elemente ale comportamentului nostru ne tradeaza, atata timp cat celalalt stie sa le vada si „citeasca”. Am precizat asta pentru a readuce in atentie importanta nonverbalului ca mod de aparare si intelegere in fata /a realitatii sociale.

Dar comportamentul nonverbal nu tine doar de aspectele individuale si sensibile specifice persoanelor, ci poate fi o constanta culturala ce face diferenta intre indivizii ce sunt parte sau care adera la o cultura. Insa aici apare si un anumit grad de imitatie constienta sau nu, cauzat de internalizarea unor valori provenite din alte culturi.

Observam, astfel, in ceea ce priveste postura corpului atunci cand stam asezati pe un scaun, in unele cazuri, doua feluri de poziţionare a picioarelor: cu partea posterioara a genunchiului unui picior pe genunchiul celuilalt picior, sau cu glezna pe genunchi.

Prima modalitate este pozitionarea europeana, aparuta in Franta, si denota o eleganta pe care o capata corpul, un stil ingrijit care este cu precadere folosit de catre femei, iar uzitat de barbati le da acestora un aer efeminat, oarecum inclinat spre “dandysm”. Vedem ca persoana ce recurge la aceasta postura, prin natura sa, vrea sa ocupe cat mai putin spatiu, iar cand piciorul care sta peste celalalt este indreptat catre conlocutor atunci poti sa-ti dai seama ca acea persoana este atenta si inclinata spre ascultarea activa a celuilalt. Aceasta pozitie, sa nu uitam, fiind insotita de un mix de alte elemente nonverbale pro-ascultare.

A doua poziţionare, cea cu glezna peste genunchi, apartine tipului american, aceasta fiind folosita, acum‚ cu precadere de catre barbati, fiind o postura care, in comparatie cu precedenta, ocupa mai mult spatiu, fiind, astfel, mai dominanta, ajutand la o supradimensionare a corporalitatii, mai ales ca palma se tine pe genunchi, asadar mai departe de corp. Este vazuta ca o modalitate de a-ti demonstra autoritatea sau de a castiga respect.

Spuneam mai sus ca apare imitatia in preluarea acestor posturi. Vedem din ce in ce mai multe persoane preluand moda americana, barbati si femei deopotriva, de a sta picior peste picior, in detrimentul celei europene, odata cu accesul tot mai pronuntat la aceasta cultura prin sumedenia de filme, emisiuni, publicitate, carti etc. Deci si comportamentul nonverbal se invata, nu este o „tara” inconstienta a corpului nostru cu care individul se naste.

Inca din epoca preistorica, odata cu picturile rupestre, si pana in postmodernitate, beneficiind de videoconferintele si comunitatile online, omul s-a folosit de imagini, desene, culoare, muzica, teatru, filme pentru persuadarea, descoperirea, uimirea si acceptarea celorlalti.

Comunicarea nonverbala este privilegiata atunci cand vorbim intermenii artei in sens de pictura si fotografie, artei teatrale sau artei cinematografice. Chiar si atungi cand baza este scenariul ce presupune dialog, mesajul sta dincolo de cuvinte. Un caz special este cel al filmului sau teatrului mut. Despre filmul mut vreau sa vorbim in continuare.

La originile cinematografiei, dupa cum stim, vocea si sunetele de la inregistrari nu puteau fi imprimate pe acea pelicula, filmuletele avand incluse in anumite momente cheie imagini cu text in care se specifica un istoric al actiunii. In aceasta perioada aparu un tip, Charles (Charlie) Chaplin, care a revolutionat structura si actiunea filmului mut. Chaplin a fost un creator de personaje (Vagabondul, Piciul, Hitler), eroul unor momente memorabile. Vedem in filmele lui mute (caci are si cu sunet si dialog), atat cele de scurt, cat si de lung metraj, cea mai variata paleta de categorii ale comunicarii nonverbale, incepand cu mersul si terminand cu vestimentatia si accesoriile, trecand prin postura corpului, gestica, mimica, privire, miscari ale capului, violenta nonverbala, folosirea spatiului, dans etc.

Cu toate ca vorbim de creatie artistica in care se exprima cu predilectie idei si sentimente, si astfel s-ar putea ca unele manifestari ale personajelor sa-si piarda din naturalete tocmai pentru a accentua ceea ce trebuie comunicat celorlalti, filmele de acest gen reprezinta un material extraordinar pentru a-ti da seama de importanta comunicationala a comportamentului nonverbal. Sunt foarte putini cei care nu pot intelege semnalele nonverbale (exista chiar o afectiune in aces sens numita asemie), de altfel, majoritatea, cel putin la un nivel comun, poate observa si intepreta corect elementele nonverbale.

In acest sens, va propun vizualizarea unei secvente din filmul “The Kid”, pe care o voi comenta putin.

Vedem o postura autoritara din partea gospodinei ( pentru ca poarta sort si tocmai a iesit dintr-o casa) si un comportament pe masura, prin corpul drept si mai ales mainile in solduri care-i confera superioritate in fata celuilalt prin augmentarea spatiului personal ocupat de corp. Astfel, celalalt este tinut mai departe de noi, asa cum femeia vrea ca vagabondul (haine largi, poate capatate sau luate de prin cine stie ce locuri, palarie ponosita) ce pune geamuri sa nu se apropie de ea. Dar el stie sa-si vanda marfa, iar pentru a produce o apropiere, cica  pentru a o pozitiona pe femeie astfel incat sa vada mai bine geamul, o atinge destul de intim pe mijloc, tragand-o  spre el. Vedeti ca in acele momente femeia “si-a lasat garda jos”, cotul atat de evident care bara apropierea a disparut, dar apare imediat cand barbatul isi retrage mana de pe mijlocul ei. Va dati seama ca astfel de reactii astepta personajul masculin pentru a initia o situatie de flirt, si-a dat seama ca femeia nu este chiar atat de …inabordabila, ci este asa datorita statutului ei de femeie ce are o casa de organizat, implicit fiind maritata. Aceasta secventa scurta este expresia artistica a unui du-te- vino, a unei indepartari-apropieri nonverbale caracteristica flirtului. Daca pana atunci n-a stabilit un contact vizual prelungit, in momentul in care femeia se simte lezata de mana barbatului strain pe mijlocul ei, se intoarce spre acesta si adopta iar o postura autoritara: priviti cat spatiu ocupa cu bratul intins pe marginea ferestrei. Dar “micutul” nu se lasa si ataca acel spatiu personal cu mult curaj, asezandu-se foarte aproape de femeie, incepand sa glumeasca cu ea, pana cand aparu primul raset… Uitati-va cu atentie, femeia este cea care da tonul, ea detinand aparent controlul situatiei. Apoi vedem cum amandoi sunt inclinati unul spre celalalt, cum si barbatul adopta o pozitie lejera, nu mai este crispat si retras, incepe si el sa tina mana pe sold…de fapt suntem martorii unui sincronism comportamental ce se produce in situatiile in care cei doi se plac, sau unul il place pe celalalt si ii preia postura si gesturile.

În cele ce urmează, nu vreau sa va rapesc din placerea de a va exersa simtul observarii si intelegerii comportamentului nonverbal, de aceea va propun spre descifrare o secventa din acelasi Chaplin, filmul sau “City Lights”.

In „The Silent Language”, Edward T. Hall sustine ca in orice cultura se pot distinge trei sisteme temporale distincte: timpul tehnic, timpul formal si timpul informal. Timpul tehnic arata gradul dezvoltarii avut de stiinta si tehnica la un moment dat. Timpul formal se refera la modul traditional in care este in mod constient privit timpul. Timpul informal, care ne face noua cu ochiul, presupune regulile si expectatiile legate de perceptia si utilizarea timpului, pe care le-am invatat in cursul socializarii si de care nu ne dam intotdeauna seama. Vorbind in spatiul european, majoritatea stie ca nu se recomanda sa intarzii la o intalnire de afaceri sau la una amicala, punctualitatea in astfel de cazuri te defineste ca fiind o persoana atat sincera si cu simtul raspunderii, cat si cu respect fata de celalalt/ceilalti.

Sunt insa cazuri cand nu trebuie sa-ti faci o parere negativa despre celalalt pentru ca intarzie. Unele fete intentionat vor intarzia, cel putin la prima intalnire, pentru a nu-ti da impresia ca sunt prea dornice sa te vada, cu toate ca numara secundele. Isi folosesc astfel timpul in avantajul lor, facandu-te sa crezi ca sunt mai putin interesate decat tine pentru a te persuada in a fi mult mai „harnic” in a le…cunoaste. Romantic, nu?
Mai sunt cazuri cand o persoana cu o functie de conducere mereu va intarzia, chiar daca nu este prinsa in vreo sedinta, doar pentru a-ti spune ca mereu are ceva de facut, datorita pozitiei sale ierarhice. Asta nu inseamna ca nu tre sa fii la intalnire atunci cand a fost ea programata. Fii perspicace si da de inteles ca e ceva normal! Aici putem vorbi si de sfertul academic.

Sunt prilejuri cand e bine sa intarzii, chiar daca nu te obliga pozitia sociala. Atunci cand mergi intr-o vizita anuntata la prieteni sau cunostinte. Nu se cade sa fii punctual. Lasa-i gazdei mai mult timp sa se pregateasca. Dar nici nu exagera!

Exista o disimilaritate a modelelor culturale in utilizarea timpului. Avem timpul precis (displaced-point time pattern) si timpul imprecis (difused-point time pattern). Pentru unii oameni ora este oră, nici mai mult, nici mai putin. Sunt genul de oameni mereu „presati” de timp, sunt contracronometru, chiar si cand nu este cazul, numai ca traiesc in timp dupa o anumita matrita precisa. Exemplul studentilor care pleaca din sala pentru ca profesorul intarzie. Daca aveau altceva mai bun de facut nu stateau de la bun inceput , insa avand un pattern precis al timpului ei reactioneaza ca si cum si-ar pierde timpul daca ar sta mai mult. Astfel de persoane pot capata automatisme gestuale de tipul privitului constant la ceas, de parca sunt mereu pe fuga, cu toate ca poate se afla in vacanta. Apar momente jenante cand stai cu ele la masa, la o cafea.

E.P.Thompson ( „Past and Present”) a distins intre doua tipuri: masurat dupa activitati (task oriented notation of time) si masurat dupa ceas (clock oriented notation of time).

Jucandu-ne putin cu aceste doua clasificari de unde reies patru tipuri de utilizare
a timpului , propun ca sa le combinam, iar la intersectia lor sa vedem ce fel de exemple putem avea. Timpul precis cu cel masurat dupa activitati poate aparea un cazul unui proiect, ueni lucrari care prevede o data fixa de incepere si una precisa de finalizare. Insa proiectul poate sa nu respecte acele momente si se poate finaliza mai devreme sau mai tarziu. Timpul precis masurat dupa ceas este cel al orarului scolar strict, neputand sa te abati prea mult. Timpul imprecis si in functie de activitati il gasesc in mediul rural unde, vara, trebuie sa fii la camp inainte de a rasari soarele si termini…cand termini. Acum…,pentru timpul imprecis masurat dupa ceas, sincer sa fiu, n-am putut gasi vreun exemplu. Poate ma ajutati voi, asteptand si alte exemple pentru celelalte cazuri!

Ca sa-si ascunda sinele sensibil, omul s-a inarmat, a inventat, pardon!, i s-au revelat incantatiile magice si misterele, a inceput sa domine, sa stapaneasca, sa porneasca razboaie si sa faca bombe atomice. Insa, retras in propria-si carapace, mereu va fi dependent de atingere, si nu numai intr-un spatiu personal si intim, pentru ca, oricum, omul isi poarta mereu „culcusul” cu el, acolo unde activeaza. Important este sa stii cand si cat de mult sa te apropii de cel de langa tine.

Daca m-ar forta cineva sa aleg cea mai sugestiva, persuasiva si incarcata emotional modalitate de exprimare nonverbala i-as spune, asa, printre dinti, de atingere, avand in vedere faptul ca atingand sau atins fiind, din primele secunde ale vietii si pana in clipa cea de pe urma, atingerea este cu tine, mirosul si auzul mai putin. Ea iti da senzatia de realitate, concretete, stabilitate. Iti exprima apropierea, grija, interesul, in acest sens poate fi folosita pentru atingerea de scopuri, unele nu prea morale, putand pacali etc. Exista multe modalitati de atingere fizica (haptica), cu multiple motivatii in spatele lor, insa ramanand in registrul emotiv, vreau sa vorbim despre sarut.

Va dati seama, imi place sa cred, ca n-o sa vorbim despre modalitati si tehnici de a  saruta, sunt suspicios de multe articole in acest sens pe diferite pagini de internet, ci ma refer la sarut ca la o stare transpusa si transmisa de la unul la celalalt printr-o modalitate de „dialog” nonverbal (pentru ca n-am vazut sa te saruti pe tine insuti, lasand oglinda, iar un sarut in trei, nu cred ca e cazul) ce tine de atingere.

Zoologul Desmond Morris, in cartea sa „Maimuta goala”, sustinea inca din anii ’60 ai secolului trecut ca sarutul a evoluat din practica primatelor de a-si hrani puii mici cu mancare mestecata pe care le-o dadeau lipindu-si buzele de ale puilor. Poate uneori hrana nu exista, insa acest gest ii linistea pe micuti si le declansa raspunsul de linistire ulterior primirii hranei. Astfel, putem sesiza o prima functie a sarutului si anume aceea a linistirii, calmarii, aparand o stare de siguranta. In acest sens, sarutul are un tol terapeutic in diminuarea stresului si starilor de nervozitate.

Arta osculatiei (arta sarutului, din latinescul osculum=gura mica, sarut) declanseaza in organism o cascada de mesaje neurale si hormonale care transmit senzatii tactile, excitare sexuala, sentimente de intimitate, motivare si chiar euforie. Se vorbeste despre o arta pentru ca a saruta nu implica doar apropierea buzelor, ci tine cont de momentul apropierii celor doi, de poziţia corpurilor, de postura, de modul in care mainile se joaca pe corpul celuilalt, sau cum bratele sunt asezate, ori ochii daca sunt inchisi sau deschisi etc.

Vorbind de buze trebuie sa spunem ca au cel mai subtire strat epitelial scuamos din toata suprafata pielii. Din cei doisprezece nervi cranieni, cinci sunt activi cand sarutam, iar informatiile transmise de ei se aduna in cortexul somatosenzitiv, iar proiectia corespunzatoare buzelor din homunculul senzorial este la fel de mare ca a mainii. Va dati seama de bagajul enorm informational schimbat intre cei doi, doar asa, vorbind la un nivel somatic, sa nu mai spunem de cel psihologic, care, oricum, capata accent mult dupa sarutul propriu-zis, ma refer la impresii, stare psihica, atitudine etc.

Strict fiziologic, printre efectele provocate de sarut intalnim: cresterea pulsului, a tensiunii arteriale, dilatarea pupilelor, adancirea respiratiei, scaderea capacitatii rationale, a prudentei si a constiintei de sine.
Corpul nostru, dupa cum vedem, reactioneaza foarte puternic la apropierea buzelor, atat de sensibile, insa acest fapt nu este deajuns pentru a vorbi de un sarut in genul unei comunicari nonverbale pozitive unde conteaza enorm starea interioara, emotionala, afectiva.

Asta se poate vedea, si iar dau un exemplu negativ asa cum cred ca v-am obisnuit, atunci cand una dintre cele doua persoane nu este implicata atat de puternic emotional pe cat este cealalta persoana intr-o relatie, sarutul fiind facut dintr-o obligatie, fara pasiune si simtire, pentru ca ochii sunt deschisi, poti sa te gandesti la altceva in acel rastimp (deja efectele fiziologice nu se mai produc), cel neimplicat sta mai mult in expectativa sau nu-si foloseste bratele si mainile etc. Cu alte cuvinte, sarutul devine un act mecanic.

Insa exista situatii, si asta tine de experienta si de o serie de tehnici, cand, chiar daca o persoana nu este implicata, ea se poate preface, poate pacali, si astfel sarutul poate deveni, pe langa modalitatea de exprimare a dragostei, o modalitate de provocare a indragostirii (dar asta cu alta ocazie, cand o sa vorbim despre pasiune).

Asa cum ati inteles deja, sarutul are avantaje si, ca orice atingere persuasiva, …dezavantaje. Insa, fiind oameni si vesnic indragostiti, mereu ne vom aduce aminte de primul sarut!

Frumusete si sanatate

Un exemplu ar fi, asa cum am spus in prima parte, cel al bronzarii. Oamenii se expun razelor solare pentru a capata acea nuanta a pielii de caramel, deci pentru a arata foarte bine, fara sa fie constienti de efectele pozitive ale soarelui asupra organismului lor, caci un proces existent ce tine strict de pastrarea sanatatii este acel al producerii de catre organism a vitaminei D, care nu este chiar o vitamina, ci mai mult o substanta asemanatoare hormonilor ce ajuta la fixarea calciului în oase.

Atât, din acest punct de vedere, si poate va întrebati de ce exemplele celelalte spuse in prima parte nu sunt relevante pentru relatia frumusete-sanatate. Pentru ca acele actiuni necesita un dinamism energofag si în ultima ilustratie, chiar stresant, iar frumusetea se poate obtine prin mijloace mai putin solicitante fizic si psihic (Nu alergi câtiva km doar ca sa ai rosu în obraji si un ten sanatos, te poti doar plimba pt asta cu persoana iubita prin parc) .

Si daca tot am ajuns la factorul psihic, sa ne readucem aminte de distinctia facuta la începutul eseului între sanatate ca stare biologica si frumusete, a carei perceptie tine si de factorul psihic. Spun ca autoperceperea noastra ca fiind frumosi, si mai ales, când în jurul nostru, în cotidian, sunt persoane care recunosc si ne apreciaza pentru asta, având în vedere ca traim într-o societate în care frumusetea este valorizata, creste stima de sine pe care fiecare persoana o are, într-un grad mai mare sau mai mic. Stima de sine reprezinta acea stare mentala pozitiva specifica fiecarui individ, care îsi defineste reusite si avantaje ca fiind rezultatele propriei lui activitati într-un context anume, este aperceptia unei cauzalitati interne atunci când situatiile s-au dovedit a fi pozitive, de succes chiar. Persoana respectiva îsi atribuie în acel moment si le pastreaza chiar si pe viitor, anumite calitati ce pot fi augmentate de euforia recunoasterii celorlalti a meritelor sale, iar aceasta se transforma într-o stima de sine, o pretuire a propriei persoane, ridicata. S-au realizat studii în care persoane cu un fizic frumos, care erau constiente ca celelalte persoane din anturajul lor le considerau asa, deci aveau o stima de sine ridicata, erau pline de vitalitate, socializau mai usor, zâmbeau mai des, toate acestea putând fi asociate cu starea de sanatate (Putem vorbi de un „hormon psihologic”) . Asadar, frumusetea, prin concursul stimei de sine, deci, la un nivel psihologic, constituie un factor determinant în mentinerea, sau, uneori, atunci când apare încrederea de sine, în revenirea sanatatii combatând boala.

Având în vedere cele de mai sus, pot afirma ca traseul prin sanatate catre frumusete este într-o mare masura mai relevant în societatea umana decât relatia frumusete-sanatate, dar aceasta din urma nu trebuie neglijata pentru ca, sa nu uitam ca frumusetea este cea de care ne “lovim” prima data când vedem o persoana, frumusetea pâna la urma constituind unul dintre indicatorii sanatatii (Aici implicam si curatenia corporala) .

Dupa acest excurs problematic în care vedem preeminenta sanatatii asupra frumusetii, aduc în discutie situatia în care exista produse si tratamente ce la prima vedere sunt greu de suportat sau executat, dar care sunt benefice pentru sanatate si înfrumuseteaza. Plec de la ideea ca frumusetea, ca element ultim al acestei relatii, si cel mai neimportant din punct de vedere conceptual, capata o extraordinara pregnanta în cotidian prin caracteristica de imagine adiacenta ei. Frumusetea ca imagine, iar din registrul sanatatii avem durerea fizica si diferitele produse farmaceutice si tratamente, sunt principalele cuvinte cheie în societatea postmoderna a zilelor noastre. Frumusetea este cea mai vizibila si astfel vinde, iar în aceasta combinatie apare sau nu apare durerea ca mijloc de persuasiune.

Vedem reclamele pentru sampoanele împotriva matretii si, mai nou, împotriva caderii parului, unde se arata imagini cu par deteriorat, iar când vezi asta parca te-ar durea de la radacinâ pâna în vârf, apoi, dupa ce folosesti produsul respectiv, ai un par frumos pe care toata lumea vrea sa-l atinga. Sau reclamele ce nu fac apel la durere, dar ea ar putea aparea în cazul în care nu folosesti produsul, e cazul cremelor de bronzat. Se pot vinde cu ajutorul frumusetii si produse care pot dezechilibra organismul, cum ar fi anticonceptionalele, folosind sintagma “nu îngrasa”, idealul de frumusete fiind femeia slaba. Iar exemplele pot continua.

In concluzie, cu toate ca sanatatea este cea mai importanta, nu este vizibila si vandabila, pe când frumusetea, un concept secundar, detine drept de primogenitura in societatea actuala. S-au inversat ierarhiile, sanatatea capata importanta si intra în schema mentala a oamenilor numai atunci când se atenteaza asupra ei printr-o afectiune. A ajuns sa se spuna : lasa, tu sa fii sanatos ca un taur ca de frumusetea ta ne ocupam noi !, dar cine vrea sa fie un animal ?, sunt destui pare-se. Aici, utlitaristul John Stuart Mill are un cuvânt de spus : « Mai bine un om nemultumit decât un porc satisfacut ».

Horst H. Ruckle, in „Limbajul corpului pentru manageri”, este de parere ca cele mai semnificative aspecte ale mersului sunt: tempoul (lungimea pasului si tensiunea miscarii), tinuta corpului si a trunchiului, traiectoria miscarii, pozitia varfurilor picioarelor, tactul si ritmul.

Luand toate acele elemente in calcul, deosebeste unsprezece feluri de a merge:
1. ritmic (stare psihica buna, bucurie);
2. sacadat (aparitia brusca a unor motive);
3. cu trunchiul teapan (mandrie, orgoliu, aroganta);
4. repede sau incet (in functie de tinta);
5. cu „pasi uriasi” (persoana extrovertita, exprima ravna, telul);
6. cu „pasi mici” (persoana extrovertita, dorinta de a schimba directia);
7. impiedicat (conflict interior, lipsa de siguranta, timiditatea);
8. relaxat (persoana dezinteresata, trista, lipsita de tel);
9. pe varfuri (posibilitatea de a se apropia pe furis sau de a incepe sa fuga);
10. leganat (mers demonstrativ, siguranta de sine);
11.  inadecvat (cu pasi foarte mari sau cu elan nejustificat, lipsa de preocupare).

In functie de sex, lungimea medie a unui pas simplu este de 0,65 m la barbati si 0,50 m la femei. Viteza mersului este de 110-130 pasi simpli pe minut, deci 5-6 km pe ora. In ceea ce priveste diferentierea culturala a mersului, avem viteza de mers in diferite tari pentru parcurgerea unei distante de 30 m: Japonia 20,67; Marea Britanie 21,59; SUA 22,49; Italia 23,39; Taiwan 25,44; Indonezia 27,16. Ar fi interesant sa se masoare si in Romania, sa vedem cam unde ne-am situa, dupa sau inainte de Italia, singura tara de sorginte latina din aceasta enumerare.

Dar, studierea mersului ridica oarece discutii pentru ca el singur, ca si componenta nonverbala, chiar fiind luate in considerare elementele de mai sus, nu poate constitui o garantie a faptului ca o persoana este intr-un fel sau altul. Asta deoarece mersul poate fi, dintre toate miscarile corpului, cel mai influentat de factori externi, ce nu tin de personalitatea individului. Poate ca se grabeste spre statia de tramvai sau gura de metrou, sau are o batatura la piciorul stang, ori e putin ametit de la sarutul abia primit (…sa nu spun de la Bachus) etc. Sunt de parere ca pe langa analizarea si urmarirea mersului propriu-zis, sa fim atenti si la celelalte elemente nonverbale pe care le stiti deja din articolele precedente.