Nonverbalul din „razboiul strazii” (II)

3.11.2008 raluca matei Categoria: comunicare Comentezi?

Imaginile prezentate in cadrul primei parti a articolului au reusit sa-mi deschida ochii. De ce? Pentru ca am inteles ca unii copii stiu mai multe despre durere, saracie, lupta cu viata decat unii adulti care se joaca de-a v-ati ascunselea cu destinul, care nu-si asuma responsabilitati si dau dovada de lasitate in batalia cu viata.

Acesti „oameni” mici, abandonati, privati de afectiunea parentala si educatie, pentru care debutul in viata a insemnat o experienta aspra, pentru care copilaria si-a pierdut orice semnificatie, cunosc doar fata urata a acestei lumi, depunand zi de zi maximul de efort pentru a supravietui. Acestia sunt „aurolacii” din jurul nostru, copiii fara speranta, asupra carora campania incearca sa ne atraga atentia cu ajutorul comunicarii nonverbale si sa ne faca sa vedem nu doar superficialul imaginii lor respingatoare, ci adevarul dincolo de fatada.

Cand observam, intamplator, pe strada o statuie dedicata eroilor cazuti pentru patrie, ne asteptam imediat sa aiba alaturi armele cu care acestia au reusit sa aduca victoria. Armele copiilor sunt batele si curajul simbolizat prin privirea directa sau ridicata inspre ceva superior: idealul de viata pe care si-l doresc, precum si strigatul ilustrat prin gura larg deschisa si mimica fetelor.

Nu se observa niciun gest de inchidere, de incercare de a pune bariere. Din contra, toate elementele nonverbale sunt unele de deschidere inspre privitor, de expunere. Mesajul transmis este unul simplu: „nu incerca sa ma ataci, pentru ca eu sunt pregatit, pentru ca lupta este modul meu de a trai. Incearca mai bine sa ma cunosti si sa ma accepti.”

Imbracamintea si postura (fig.4) ne directioneaza amintirile inspre imaginea revolutiei franceze (1789 – 1799) cu renumita deviza: „Libertate, egalitate, fraternitate” (fig.5). Minorii din imagine lupta si revendica egalitatea in fata vietii cu ceilalti copii, egalitate de sanse si fraternitatea cu semenii, cu care se aseamana, in ciuda murdariei corporale si a hainelor ponosite – elemente nonverbale care comunica usor imaginea saraciei in care au fost pedepsiti pe nedrept sa traiasca.

Efortul depus in aceasta batalie cu viata este unul colectiv. Acesti copii si-au construit o comunitate in care sa fie acceptati, in care sa nu mai fie priviti dispretuitor sau cu mila, in care cei anormali suntem chiar noi, privitorii din metrou sau de pe strada, noi cei care nu vedem decat mizeria si saracia care-i inconjoare,  nu si curajul si lupta pe care o poarta zilnic (fig.3). Reprezentarea vorbeste despre partea cealalta a imaginii stigmatizate de „copii ai strazii”, partea pe care o vad acesti „soldati” aflati pe frontul vietii.

Ceea ce surpinde si mai mult privirea, sunt elementele vestimentare ale acestor copii, care sunt specifice adultilor. Mesajul este insa cat se poate de clar: desi sunt doar niste copii, viata i-a maturizat mult prea devreme si i-a obligat sa devina adulti, sa-si ia viata in maini si sa incerce sa-si croiasca un destin mai bun. Printre daramaturile caselor parasite si cainii vagabonzi, acesti copii continua sa lupte pentru un viitor, desi in mod normal, ar trebui sa se „lupte” doar cu jucariile, in cadrul unui camin plin de afectiune (copilaria ar trebui sa fie cea mai frumoasa perioada a vietii, nu o lupta continua pentru supravietuire).

Modelarea destinului copiilor strazii nu trebuie sa fie rezumat la simpla asigurare a conditiilor existentei materiale, salubre si decente. Ajutorul pe care fiecare dintre noi il poate oferi este acceptarea lor sociala si anularea stigmatului „altfel”. Soarta acestor copii, comunicata nonverbal atat de sugestiv si dureros, prin intermediul ad-urilor campaniei, ne face sa intelegem ce inseamna lipsa de sansa si cat de recunoscatori trebuie sa fim pentru norocul nostru de a avea o viata lipsita de amenintarea abandonului si de frica zilnica.

“Eu ma numesc Iulian si am parinti.”

Copiii, care odata erau nevoiti sa traiasca pe strada, isi spun acum povestea vietii lor. Ranile lor s-au vindecat; si-au gasit prieteni si privesc cu incredere în ceea ce va urma. Tot le mai este greu atunci cand isi amintesc de timpurile cand au suferit de foame, de frica sau cand drumul vietii a fost lipsit de speranta. Dar ei s-au obisnuit sa vorbeasca despre trecutul lor.

Cititi povestile copiilor de pe strada, prezentate de ei însisi si traite alaturi de organizatia umanitara Concordia – http://www.concordia.co.at/r-lebensbild.htm